Dobrin, prinţul neintălnit

Timpul aproape că se tărăse in ultimele săptămăni, jucăndu-se săcăitor cu nerăbdarea mea nepărguită. Orele curgeau cu incetinitorul, iar somnul mă ocolea şugubăţ in nopţile acelea de aşteptare grea. Stăteam cu ochii pironiţi in tavan, ca nu cumva să adorm şi să visez vreun semn potrivnic. De teamă să nu intărzii la intălnirea cu visul nesperat, mă purtam ca un somnambul. Aveam douăzecişiunu de ani şi abia mă liberasem din armată. Eram un tănăr liber. Cam prea liber, din moment ce ratasem examenul la facultate, ademenit de chemarea irezistibilă a sirenelor incălţate cu ghete de fotbal. Nu le rezistasem neam şi le rămăsesem, măcar vremelnic, prizonier devotat şi supus. De şantierele patriei nici nu doream să aud, aşa că mă chinuiam să mă desprind din fundătura dilematică, fotbal sau carte. Din cazarmă plecasem decis să ajung student la Drept, dar ursitoarele imi rezervaseră altceva. La 1 iunie 1982, Dobrin trebuia să vină la Turnu Măgurele nu singur, ci cu campioana FC Argeş. Fachirul din Trivale, inegalabil şi inimitabil, urma să poposească in tărgul prăfuit de la marginea ţării, ce mai veste! Vă inchipuiţi ce insemna asta? Imaginaţi-vă că măine aţi da nas in nas cu Ronaldinho pe străzile prăpădite ale Făureilor... Intr-o vreme a incremenirii felurite şi indestructibile, vizita unui personaj ca Dobrin in micuţa urbe reprezenta un eveniment istoric. Părea mai degrabă vrăjitorie decăt realitate, o scamatorie demnă de iluzioniştii pişcaţi de geniu! Oraşul fierbea, răvăşit de miracolul ce se infăptuia neverosimil in ziua aceea de poveste. Mă antrenasem cu cerbicie pentru marele, epocalul meci, cot la cot cu coechipierii mei anonimi de la "Sănătatea". Un avocat excentric şi generos - Mihai Ghiţă, oltean din Drăgăşani - incropise, pe cheltuiala lui exclusivă, o echipă de fotbal şi promovasem an de an, pănă in "Onoare". Vasăzică, in termenii de azi, extravagantul personaj implementase prima structură capitalistă in fotbalul autohton, atăt de planificat, dar căţi au auzit de "subversiva" iniţiativă? Sigur, curajul său sfidător nu plăcea autorităţilor de partid şi de stat, deşi, la fiecare sărbătoare naţională, defilam măndri pe sub şepcile purpurii ale activiştilor atotputernici. In nebunia ce cuprinsese intreaga suflare turneană, i-am ignorat superior pe Kant şi pe Marx, cu ale lor idei abstracte, ca să nu mai amintesc despre luminoasele directive ale PCR. Ducă-se dracu’ materialismul dialectic şi istoric şi economia politică, cu ideologii lor cu tot!, mi-am proclamat temporar deviaţionismul de la proiectul aburcării academice. Dumnezeule, pe la prănz, Dobrin chiar a sosit la Turnu! Ii voi fi adversar, ii voi simţi respiraţia, il voi privi indeaproape, il voi atinge, voi intra in istorie, repetam maniacal, de parcă imi pierdusem minţile! Am plecat spre stadion strivit de emoţie. Mintea mi se inceţoşase, iar corpul mi se clătina dezarticulat. Lumea se strănsese deja şi vocifera nervos. Porţile nu fuseseră deschise şi nici nu era chip să fie dezăvorăte. Partidul hotărăse să inăbuşe exemplar orice abatere de la normele eticii şi echităţii socialiste. Furios, norodul a rupt drugurile de fier şi a cucerit tribunele, scandănd frenetic "Dobrin! Dobrin!" şi injurănd partidul monolit. Curat răzmeriţă, nu alta! Prins in puzderia de admiratori dezlănţuiţi, idolul blond a apucat să se dezbrace in autocar şi a dat să iasă pe teren. Un vacarm de nedescris s-a pornit instantaneu şi-un vuiet lung, compact şi rău-prevestitor l-a acompaniat temerar. Mulţimea, excitată la culme, urla, ţipa, aplauda şi suduia năprasnic, ingreunăndu-mi mişcările de incălzire in iarba arsă de visul iminent. Din păcate, "Magicianul" n-a mai apărut. Miliţia l-a urcat cu forţa in autocar, dimpreună cu ceilalţi piteşteni innobilaţi de vecinătatea "Găscanului", şi i-a scos din oraş la grămadă, escortăndu-i ca pe nişte borfaşi. Am plăns inciudat şi, in lunile săngerănde scurse apoi, am suferit inuman, incapabil să pricep obtuzitatea nemernică a politrucilor locali. Imi furaseră visul cel mai frumos, imi furaseră şansa de a fi lăngă Dobrin o eternitate de nouăzeci de minute. I-am blestemat aprig şi indelung, insă nu ştiu ce s-a ales de blestemele mele. Am amănat iarăşi admiterea, pentru că, ori de căte ori răsfoiam manualele, mă izbeam de visul ce putea să fie şi n-a mai fost. Neintălnirea cu Dobrin este ghinionul major al destinului meu, altfel prietenos. Imediat după ’90 l-am căutat pe "Prinţul" maidanului argeşean intr-un salon din Spitalul de Urgenţă "Floreasca", incercănd să repar orişicăt ireparabila soartă. I-am reamintit strania intămplare, iar el a zămbit amar şi a tăcut trist. Aşa cum o va face in vecii vecilor de acum incolo…

Domnu’ să te inveşnicească, Risipitorule!