Documente secrete duse cu troleibuzul

Grigore Ghimpu cunoştea tot ce spunea Regulamentul despre transportul documentelor strict secrete. Câştigase chiar şi un concurs pe companie, în cadrul unui mai amplu program artistic, la care un grup de recruţi inimoşi, în frunte cu un locotenent ambiţios, desfăşuraseră un număr de dansuri populare.

REGULAMENT - Ordinele trebuie îndeplinite încet şi temeinic

Grigore Ghimpu cunoştea tot ce spunea Regulamentul despre transportul documentelor strict secrete. Câştigase chiar şi un concurs pe companie, în cadrul unui mai amplu program artistic, la care un grup de recruţi inimoşi, în frunte cu un locotenent ambiţios, desfăşuraseră un număr de dansuri populare. Locul întâi, pe care-l câştigase, nu însemna cine ştie ce. Fragmente mari din Regulament, multe dintre ele ilustrate corespunzător, erau afişate peste tot: în curte, pe alei, la poligon, la cantină, prin dormitoare. Şi să nu fi vrut tot le învăţai. Altceva ar fi fost, ziseră mulţi după concurs, dacă pasajele respective ar fi trebuit reproduse de la coadă la cap. Atunci da, concursul ar fi fost mai dificil, nu imposibil însă de câştigat, jumătate din companie citise şi răscitise de la cap la coadă toate pasajele din Regulament. Când făceai de planton sau de gardă, pasajele erau mană cerească. Mai bune în materie de omorât timpul decât număratul ciorilor sau cântatul Imnului de stat de la coadă la cap.

Ilustrarea textelor aparţinea unui pictor celebru, care făcuse aici armata. Era un pictor suprarealist. La început, când îi dădură să picteze o puşcă, îi ieşise în final, după ce băuse o sticlă de votcă, un ghiocel care făcea mere. Pentru că ilustrarea Regulamentului însemna scutirea de instrucţie, pictorul acceptă să revină la realismul clasic. Drept pentru care, cei ce se pricepeau cât de cât la pictură, când dădeau de ilustraţiile la Regulament, având drept autor pe un pictor de renume european, întrebau imediat: ce sergent major idiot le făcuse? Cu toate acestea, recruţilor le plăceau aceste ilustraţii. Fragmentul despre păstrarea secretului militar, de exemplu, înfăţişa următoarea scenă: la poalele unei păduri înverzite, în care cântau nişte grauri chiori, iar prin iarbă forfoteau o sumedenie de iepuri dolofani, un soldat nătăfleţ, cu un aer de bucurie tâmpă, ţinea de după umeri o blondă cărnoasă şi bleagă, care surâdea într-una, prosteşte, pictorului aflat undeva în afara tabloului. Că o ţinea de umeri nu era nimic rău. Regulamentul nu interzice aşa ceva. Dimpotrivă, în toate cântecele milităreşti, răcnite între cazarmă şi terenul de instrucţie, soldatul iubea douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore, mândre mari şi mici, care se prăpădeau în faţa hainei militare. Rău era că tâmpitul – comentau cei din dormitorul lui Grigore Ghimpu – îşi uitase alături taşca plină de documente secrete. Pentru tabloul ăsta cei din compania lui Grigore Ghimpu erau invidiaţi de tot batalionul. Era singurul tablou din batalion în care apărea o femeie, fie ea şi de înfăţişarea unei blonde atât de dolofane, şi întrebarea căreia nu-i găsiseră răspuns generaţii întregi de soldaţi era dacă flăcăul cu pricina mersese mai departe decât s-o ţină, atât de prosteşte, de umeri. Nouăzeci şi nouă la sută din soldaţii companiei declarau că, ţinând cont de mutra lui bleagă, soldatul din tablou nu-i făcuse nimic până la urmă, că, pur şi simplu, în acel moment, el îi vorbea planturoasei despre cât de bine funcţionează aruncătorul de flăcări.

Aşadar, înainte de a pleca în misiune, Grigore Ghimpu ştia pe de rost Regulamentul privind transportul documentelor strict secrete. Aşa că, dându-i valiza cu pricina, sergentul major Caufă, magazinerul companiei, nu-i mai repetase instrucţiunile. Chiar în acel moment, sergentul major juca şah cu magazinerul de la compania vecină. Încăperea mirosea a curelărie unsă, a pânză uscată şi a lumânare, tabla de şah era ştearsă de vreme, încât cu greu se mai deosebeau pătrăţelele negre de cele albe, iar în locul nebunului alb cei doi foloseau un tub de cartuş. După ce semnă tot felul de hârtii, în care recunoştea că şi-a însuşit toate instrucţiunile, Grigore Ghimpu îşi luă puşca, încărcătorul şi valiza cu documente secrete şi ieşi în stradă, la primul troleibuz. Era o dimineaţă proaspătă, înviorătoare, de culoarea oţelului. Plecau maşini după maşini, cu inşi agăţaţi pe scară, o măturătoare mişca alene, dintr-un loc într-altul, tomberonul ei uriaş, vânzătorul de peste drum se pregătea să intre în inventar, iar în staţie, unde se strânseseră deja vreo sută de inşi, atmosfera nu se deosebea prea mult de cea premergătoare unui bombardier atomic.

Toată lumea alerga înnebunită dintr-o parte într-alta. Inşi cuprinşi de o agitaţie grozavă se năpusteau în întâmpinarea primului autobuz, călcându-se în picioare, ţipând, ca peste câteva clipe să se întoarcă, sleiţi, pe trotuar. Maşina se retrăgea la garaj. Câteva doamne, în alergarea lor, se izbiră de valiza uriaşă a lui Grigore Ghimpu. Ce dracu, faci?, dădură să zică ele, dar privirile ferme, de oţel, ale flăcăului, şi, mai ales, puşca pe care o strângea cu tărie, le intimidară şi începură să blesteme transportul în comun. În mijlocul acestei fierberi cumplite, Grigore Ghimpu era o oază de calm şi siguranţă. El nu se grăbea. Nimic nu e mai rea în armată, ziceau cei din ciclul doi, decât graba. Soldatul trebuie să ştie întâi şi-ntâi că armata e lungă şi mai trebuie să ştie, din Regulament, că un soldat în timpul îndeplinirii unui ordin nu poate primi nici în ruptul capului alt ordin. În consecinţă, ordinele trebuie îndeplinite încet şi temeinic. Aşa că, încălzindu-se la soarele puţin, primăvăratec, Grigore Ghimpu aşteptă până când binecuvântata coincidenţă a transportului în comun aduse unul după altul, în staţie, cinci troleibuze pântecoase. Ca de obicei, toată lumea se năpusti spre primele. Ultimul, parcă râzând de neghiobia tuturor călătorilor din lume, le urma vesel şi gol-goluţ. Cum era de aşteptat, primele două se defectară după câteva staţii. Călătorii coborâră înjurând şi-l luară cu asalt pe al treilea.

Veni rândul ultimului troleibuz să se aglomereze. Aşezat pe bara din spate, sub care scria “Pericol de moarte 750 V”, Grigore Ghimpu ţinea cu străşnicie cureaua puştii. Chipiul lui ars deja de soare şi vânt exprima hotărârea de a fi necruţător cu duşmanul care, conform Regulamentului, acţionează pretutindeni. Nu se specifica dacă şi în troleibuze, dar Grigore Ghimpu era destul de isteţ ca să înţeleagă că prin pretutindeni se înţelege şi troleibuze.

Avea mult de mers cu troleibuzul. Unitatea unde trebuia să ajungă cu documentele secrete se găsea în cealaltă parte a oraşului. La început, stăpân pe sine, Grigore Ghimpu veghea netulburat la tot ce se întâmpla în jur. Privirile lui tari străpungeau aerul bleg din troleibuzul deja încălzit, aproape somnoros, şi nu voiau să facă nici o concesie. Casieriţa, o fetişcană într-o flanea cenuşie, moale ca o mâţă, încercă să-i zîmbească. Zadarnic însă. Săltat de troleibuz, cu mâna crispată pe cureaua armei, Grigore Ghimpu era ca o bucată de cremene.

Va urma