Dorinel Munteanu rătăceşte în scenarii imaginare

Dorinel Munteanu a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de picior atunci când i s-a propus să antreneze Steaua. Furat de peisaj, a acceptat oferta fără să mai calculeze, dacă eventual ar fi fost capabil, riscurile la care se expune. A uitat pentru moment că mai fusese tăvălit de Adrian Porumboiu şi de Cornel Penescu, a trecut cu vederea antecedentele lui Gigi Becali.

Acoperirea unor găuri din buget şi perspectiva de a antrena o echipă mare i-au furat somnul. Starea de euforie s-a rispit însă cât ai zice peşte. Nunta frumoasă cu ginere mândru, felicitările, masa şi dansul de la palat, promisiunile de fidelitate maximă şi naş bogat fără amestec în treburile de menaj ale echipei au umplut timpul dintre două mese. Şi apoi, gata! Costumele de ceremonie au fost restituite proprietarilor de drept, apa n-a mai curs la deal, noul antrenor a fost pus să dea proba de lucru. Din acel moment, bietul Dorinel a intrat la stors. Diferenţa dintre nivelul înalt al respon­sabilităţilor asumate şi limitele capacităţii sale de răspuns s-a materializat în dificultăţi ameninţătoare. Decontul incompatibilităţii este dificil în sine. Iar acest decont devine şi mai apăsător atunci când duci povara nereuşitei fără să-ţi dai seama ce te apasă. Aceasta ar putea fi posibila justificare a derutei pe care o afişează Dorinel Munteanu, aceasta ar putea fi explicaţia reacţiilor sale de animal hăituit.

Steaua a avut în ultima perioadă de timp evoluţii mai mult decât modeste. În gândirea unui plan de redresare a echipei trebuie să pleci obligatoriu de la recunoaşterea acestei realităţi. Din păcate, Dorinel Munteanu ocoleşte adevărul. Rezum subiectul la un singur exemplu. După meciul de la Lyon, meci în care Steaua a fost categoric sub adversar, antrenorul vorbea despre o evoluţie bună a echipei sale. Ba chiar susţinea că doar ghi­nionul i-a furat victoria de sub nas. Să fim serioşi! Ca să câştigi trebuie să dai gol, iar pentru a marca trebuie să ajungi la poarta adversarului. Dacă Dorinel nu este convins de realitate înseamnă că mai întâi trebuie să-şi trateze propria derută şi abia apoi să se gândească şi la echipă. Faptul că Dorinel Munteanu rătăceşte în scenarii imaginare este demonstrat şi de reacţia pe care o are la comentariile margina­lilor. Refuză cu ţâfnă de copil bosumflat orice opinie, trăieşte cu impresia că este vânat, îşi identifică adversari chiar şi printre oameni de bună credinţă.

În terenul de joc, Dorinel a fost un truditor de excepţie. Executant perfect, ascultător şi tot atât de eficient pe cât era şi programatorul său. Nu poate fi acuzat de genialitate deoarece nu şi-a luat niciodată responsabilitatea interpretării în stil propriu a partiturii de joc. Ca jucător îţi puteai permite să mărşăluieşti în pluton. Ca antrenor nu mai poţi ocoli însă asumarea responsabilităţii şi nici adevărurile fotbalului. Iar dacă trăieşti fiecare secundă sub spaima decontului, nu ai nici o şansă să reuşeşti. Mai ales la Steaua, club unde se trăieşte repede, unde capriciile patronului depind şi de timpul probabil.