Două vieţi, două suflete, două iubiri

"Ah, doua vieti, suflete, iubiri/ Traiesc in mine invrajbite!/ Legata e de rau una din ele/ Si draga-i e placerea grosolana; Alta-i straina de bucurii urate/ Si tinta-i sunt cele de Sus", spunea Goethe, punctand astfel existenta celor doua parti ale naturii umane, a celor doua minti, a celor doua fiinte opuse ce coexista in fiecare dintre noi. Suntem in noi insine cate doi, iar din cei doi se pot naste, inca, multimi de "noi". Sfantul Grigorie Teologul, citatat de Konstantin V. Zorin in cartea sa "Pasi spre insanatosire" (Ed. Sophia), vorbeste despre existenta celor "doua minti" ale omului: una este mintea cea buna a duhului, care urmeaza tot ce este frumos din punct de vedere moral, merge catre lumina, e gata sa se supuna lui Hristos, isi pune nadejdea in Dumnezeu si iubeste cu sinceritate virtutea. Cea de-a doua este mintea cea rea a trupului si a sangelui. Ea trage in intunericul pacatului, e gata sa se lase inrobita de catre diavol, se bucura de place­rile pamantesti grosolane, este samavolnica si capricioasa.

Fiecare fiinta umana traieste in si prin tensiunea dintre contrarii. O parte din noi tinde catre lumina, alta tinde catre intuneric. Una vrea frumosul si binele, alta vrea desfatarea si este atrasa de cele omenesti. O parte din noi aspira catre inaltimi, alta catre adancuri, una ne duce in sus, alta ne trage cu indaratnicie in jos. Una merge catre cer, alta catre pamant. Tensiunile noastre, conflictele interioare, durerile si suferintele ce ne apasa si ne sfasie personalitatea uneori se nasc – asa cum au remarcat nenumarate minti luminate ale lumii – din cele doua aspecte ale fiintei noastre. Armonizarea lor, intelegerea existentei lor, acceptarea lor ca pe un dat, a fi constienti de prezenta lor in noi poate lumina constienta si ne poate scoate din ratacirea interioara sau chiar din aceea exterioara. Ne invinovatim si ne judecam aspru atunci cand natura noastra grosiera ne atrage catre satisfacere, fie ca-i vorba despre sa­tisfacerea instinctului sexual, a foamei sau a diferitelor forme de placere omeneasca. Atractia umanului ne copleseste, ne ingenucheaza si ne determina sa ne simtim vinovati pentru slabiciunea umana de care dam dovada. Se spune ca nimeni nu ne acuza cu mai multa vigoare decat o facem noi insine si o facem tocmai pentru ca singuri nu ne intelegem fiinta omeneasca, ceea ce are ca o consecinta imediata si neintelegerea fiintei noastre divine. Nu doar ca nu ne acceptam pe noi ca oameni, dar nu ne recunoastem si nu ne acceptam lumina, adica nu recunoastem cele doua minti, cele doua parti, cele doua contrarii intre care ne poarta pasii existentei. A fi constienti de dualitatea noastra ne poate ajuta sa o armonizam. Sa nu inhibam omul din noi, dar nici sa-i lasam calea libera catre desfrau. Sa nu credem ca putem invinge instinctul omenesc, fara ca in reteta succesului sa fie implicata divinitatea sau lumina calauzitoare a fiintei noastre.

Omul pare a fi destinat unei cai de mijloc in experienta vietii sale. Omul pare sa locuiasca intre cele doua naturi ale sale; intre cele doua vieti, intre cele doua suflete, intre cele doua iubiri omul se duce si spre una, si spre alta, dar in mod firesc si constient. Echilibrul dintre omenescul din noi si divinul din noi, armonia dintre om si Dumnezeu, satisfacerea echilibrata a nevoilor omenesti si a celor ce vin din lumina sufletului pare a fi calea omului; poate ca asta-i si "calea de mijloc". Preafericitul Augustin spunea: "Pricina stricaciunii mele a fost doar stricaciunea mea. Ea era urata si am iubit-o; am iubit pierzarea; am iubit caderea mea; nu ceea ce ma indemna la cadere, ci insasi caderea am iubit-o, suflet scrarbavnic ce sunt... ce cauta, nu cele dorite pe calea pacatului, ci pacatul insusi. Viata pe care o traim aici are farmecul sau; in ea este o anumita frumusete a sa, pe potriva frumusetii pamantesti. De dragul tuturor acestora isi ingaduie omul sa pacatuiasca si, in inclinarea sa lipsita de masura fata de bunatatile acestea de jos, paraseste ceea ce este mai bun si mai inalt – pe tine, Doamne, Dumnezeul nostru, dreptatea si adevarul tau". Vedeti ce spunea Sfantul Augustin? "Inclinarea lipsita de masura fata de bunatatile de jos" este pricina indepartarii noastre de Dumnezeu. Atunci, remediul trebuie sa fie chiar "masura". Intelegerea celor doua fiinte din noi si satisfacerea cu masura a celor omenesti ne poate ajuta sa devenim fiinte mai putin confictuale, cu o personalitate structurata, coerenta si cu trairi in care pot patrunde razele stralucitoare ale fiintei ceresti, care stie ca suntem oameni, dar suntem destinati sa fim oameni cu masura!