x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dragobete

2
Autor: Ştefan Mitroi 25 Feb 2014 - 15:13
Habar n-aveam ce poți face cu inima. Asta până în ziua când mi-am lipit pieptul de stâlpul de telegraf din fața casei, iar fata care stătea lipită de stâlpul următor mi-a spus c-o aude cum bate. Zicea de inima mea. I-am răspuns, zicând de inima ei, că la fel aud și eu.

Ne ascultam zilnic inimile, fără să ne intereseze ce spun. Important era faptul că puteau vorbi între ele prin intermediul stâlpilor de telegraf. Fata s-a mutat după un timp la stâlpul celălalt, ca să vadă probabil dacă bătăile inimii mele pot ajunge până acolo! Ajungeau!

După aia, s-a mai îndepărtat cu un stâlp. I-am ajuns imediat imediat inima din urmă. S-a dus tot mai departe, mutându-se din stâlp în stâlp, până când n-am mai văzut-o. Inimile ni le auzeam însă la fel de clar ca la-nceput. Dar le mai auzea și altcineava: bufnițele ce veneau să se așeze pe firele dintre stâlpi. Cred că de dragul inimilor noastre veneau. Le plăcea atât de mult ce-și spuneau, încât au început să le șterpelească bătăile. Când de la inima unuia, când de la inima celuilalt, ca să nu putem băga de seamă. Nici n-am băgat. Doar că într-o dimineață de toamnă n-a mai auzit niciunul dintre noi nimic. Am crezut că fata se îndepărtase prea mult și bătăile inimii ei se pierduseră pe drum. A intrat atunci pe fir o altă fată, ce se găsea mai departe decât prima. I-au ajuns la mine nu bătăile inimii, ci gândurile. Așa am aflat de hoția pusă la cale de bufnițe. Și-am mai aflat că am eu însumi gânduri, pe care le pot trimit prin sârmele de telegraf spre celălalt capăt al lumii. Totul era să stau cu fruntea cât mai lipită de stâlp. Am stat, și gândurile mele s-au dus prin toată lumea. Au venit de acolo gândurile altora. Ba chiar și bătăi de inimă amestecate printre ele.

Uite, tocmai acum, mama mă strigă să vin la masă, dar eu nu vreau să las singură niciuna dintre inimile care-și trimit gândurile spre mine din depărtare.

Aproape că nu există casă în fața căreia să nu vezi un băiat trăgând cu urechea la bătăile inimii unei fete, fiecare strângând un stâlp de telegraf în brațe.

Îl observ, înapoia vieții mele, pe tata cum ascultă bătăile inimii mamei, iar înapoia vieții lui, pe bunicul telegrafiindu-i bunicii bătăile inimii sale.

Suntem cu toții, și cei morți, și cei vii, acasă! Poate, în sfârșit, să vină primăvara. Numai să nu uite mama să pună un tacâm în plus la masă!

Bufnițele țopăie vesele pe sârmă cu bătăile inimilor noastre în gheare. Cade o scurtă ploaie de lacrimi pe pământ. După care, răsare un curcubeu împletit din flori de câmp peste masa la care stăm cu toții așezați.



Serviciul de email marketing furnizat de