Drama omului ”Eminescu”

”Mihai Eminescu a exemplificat prin însăşi viaţa sa o dramă a omului, a exemplificat prin el însuşi durerile şi bucuriile existenţei, a iubit fără să fie fericit şi a trăit într-un veac ingrat, care nu s-a ridicat la înălţimea conştiinţei sale”, spunea George Călinescu atunci când îl numea pe Eminescu ”poetul nepereche”. Toate sufletele reprezentative, toate conştiinţele înalte, capabile să pătrundă în spaţiul infinit, nevăzut, ascuns al minţii şi al sufletului omenesc, sfârşesc prin a trăi aceeaşi dramă, căci prin însăşi capacitatea lor de a se ridica peste vremuri şi peste veacuri fac veacurile lor ”ingrate”. Aceste fiinţe extraordinare au simţit adâncul sufletului propriului popor, dar şi adâncul sufletului omenesc. Eminescu ne-a trăit durerile, ne-a presimţit deznădejdile, ne-a anticipat fericirile şi a reflectat ca o oglindă strălucitoare zbuciumul şi frumuseţea existenţei omeneşti. Spiritul său a coborât adânc în grotele fantastice ale existenţei, reprezentându-ne aşa cum suntem; noi suntem cei ce caută fericirea, dar găsesc pe drum doar câte-un strop, câte-o biată urmă, şi aceea îndeajuns de frumoasă pentru a ne motiva să nu încetăm vreodată a o căuta.

Cine n-a iubit fără să fie fericit? Cine nu s-a simţit exclus, cine n-a trăit umilinţa, regretul, neâmplinirea, cine nu s-a refugiat – într-un fel sau altul – în faţa propriei neputiinţe de a se ridica peste deznădejde, nedreptate, boală, suferinţă, eşec şi incertitudine? Cine n-a trăit măcar pentru o clipă sentimentul de a fi neînţeles şi cine n-a trăit cu disperare drumul interzis către iubire şi drumul imposibil către fericirea omenească? Eminescu suntem ”noi”, nu pentru că l-am putea imita vreodată, nu pentru că ne-am putea ridica la înălţimea frumuseţii şi a puterii de pătrundere a spiritului său, ci pentru că el a avut puterea extraordinară de a coborî la nivelul conştiinţei noastre. Istoria dovedeşte, nu doar arată, că toate spiritele, care-au strălucit în lume, începând cu Isus Hristos, ne-au purtat suferinţele şi ne-au cunoscut aspiraţia neîncetată către fericire, virtute, înţelepciune şi dragoste. Aceste fiinţe, care şi-au întins aripile către noi, simţind ceea ce am simţit noi, au dus către cer un mesaj de compasiune şi de iertare, căci chiar de suntem păcătoşi, neştiutori sau incapabili să ne atingem starea de lumină interioară se întâmplă pentru că nu putem altfel. Eminescu s-a identificat cu sufletul atras – în virtutea existenţei însăşi - de materialitate şi, în acelaşi timp, capabil s-o transceadă. Să vadă, să simtă şi să ştie că o altă parte a acestui suflet zbuciumat, o altă parte a acestei minţi căzute în iluzie poate vedea printre ”stele”, peste veacuri, peste timp şi dincolo de toate acestea. Acea parte nevăzută a fiinţei, acea parte nevăzută a unui popor sau a umanităţii însăşi, este ţinta călătoriei noastre prin viaţa omenească, iar Eminescu ne-a spus asta, deopotrivă prin viaţa şi prin opera sa. Dorul nostru de Eminescu şi dragostea pe care i-o purtăm nu-i altceva decât dorul de noi înşine şi dragostea de sine. Oricât de moderni ne-am crede, oricât ne-am îndepărta de Sacru, steaua lui Mihai Eminescu ne va arăta întotdeauna calea, căci lumina ei ne îndrumă spre calea sufletului nostru, către spiritul nemuritor, care ni se dezvăluie întotdeauna prin genialitate. Eminescu este geniul nostru, este expresia puterii acestui popor de a a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a privi cu ochii lui, în pofida dramei inerente condiţiei umane! Căci înălţimea fericirii pe care o putem trăi este egală cu suferinţa pe care o putem duce într-o viaţă; de jos, de jos de tot s-au ridicat sfinţii, din negura deznădejdii s-au înălţat marile speranţe şi din cel mai mare întuneric s-au înălţat marile lumini ale lumii!