Drum lung de la leu la euro

Revin la tema leului greu. Normal: doar s-a incins confruntarea. Vocile contra s-au inmultit. N-am remarcat insa argumente impotriva unor fapte reale.

Dar am vazut cum, de la o zi la alta, se intetesc sfortarile multor combatanti de a lovi tinte ce nu exista decat in inchipuirea lor. Tinte intrupate din confuzii.

Exemplul cel mai elocvent: invocarea monedei unice europene. Multi dintre criticii leului greu sunt obsedati de o idee: ca ar fi o nebunie sa facem in 2005 denominarea, iar la scurt timp, dupa numai 2-3 ani, sa trecem la euro. De unde o fi aparut insa povestea asta cu 2-3 ani? Numai cei care o vantura stiu. Probabil ca in mintile unora dintre ei s-a produs un scurtcircuit: au amestecat data integrarii europene, batuta deja in cuie: 1 ianuarie 2007, cu momentul intrarii in zona euro.

Pana la euro, drumul e lung. Cehia, bunaoara, i-a socat pe superoptimisti cu un anunt recent. Desi a intrat in Uniunea Europeana in acest an, la 1 mai, nu vede posibila trecerea la euro mai devreme de 6-7 ani. Si atunci, cum sa trecem noi la euro peste 2-3 ani? Vom trece abia peste 8-9 ani. Cu o conditie: sa nu ratam aderarea in 2007.

Exista insa si un revers al medaliei. O teama de neinteles legata de o posibila necorelare intre cele trei procese de o importanta majora pentru Romania: 1) denominarea leului; 2) integrarea in Uniunea Europeana; 3) trecerea la euro. Sigur, e obligatoriu ca ele sa fie corelate. Depinde insa cum. E cert ca nu prin suprapunerea integrarii europene cu trecerea la euro. Mai mult, e tot atat de cert ca procesele in cauza nu pot fi decat succesive, primul influentandu-l pe al doilea si al doilea determinandu-l pe al treilea. Arcul incheindu-se tot cu o denominare: trecerea la euro. Probabil prin 2012.

Trecerea la euro a fost, intr-adevar, o denominare pe scara larga. Momentul si-a avut punctul culminant intre 1 ianuarie si 28 februarie 2002. A fost, de fapt, cel mai spectaculos fenomen monetar de la aparitia banilor si pana in prezent. Dupa ce barierele din Uniunea Europeana s-au ridicat treptat, mai intai pentru carbune si otel, apoi pentru marfuri, capitaluri si persoane, a venit randul banilor. Douasprezece state au renuntat la monedele nationale si au trecut la euro. Un proces clar de denominare, simtit si in Germania, unde 1,9 marci au fost schimbate pentru un euro; dar mai ales in Italia, unde o marfa ce se cumpara cu 1.936 de lire in prezent costa 1 euro. In acest din urma caz pare justificata intrebarea: de ce italienii n-au facut o denominare in pregatire? Adevarul este ca autoritatile monetare au vrut s-o faca, au organizat un referendum, dar populatia a spus „NU". Italienii s-au temut ca nu vor mai fi… milionari. Dar de ce le-a fost teama n-au scapat. Au refuzat lira grea, insa i-a ajuns din urma euro.

In ceea ce ne priveste pe noi, un lucru e limpede: nu ne va lasa nimeni sa aderam la euro pana cand nu vom avea o inflatie anuala de sub 2 la suta si dobanzi mai mici de 8 la suta. Drumul care sa ne duca inspre astfel de valori, un drum greu, cu multe obstacole, va fi mult mai scurt daca va trece printr-o denominare interna. Una radicala, facuta prin taierea a patru zerouri.

La portile Uniunii Europene nu ne va intinde insa nimeni vreun covor rosu si nici nu vom calca pe petale de trandafir. Vom avea de trecut un examen dur in momentul integrarii si altul si mai dur cand va fi sa schimbam leul cu euro. De altfel, inca imediat dupa Maastricht, noi romanii, spre nelinistea noastra, am descoperit ca regulile Uniunii Europene au fost apasat inasprite. Statutul de membru a continuat sa implice multe privilegii, e drept, dar au fost cuprinse si mai multe obligatii. Chiar tari cu economii puternice, membre ale Uniunii Europene, intampina dificultati de integrare in mecanismul monetar si se vad in pericol de a nu indeplini unele criterii, mai ales pe cel cu privire la deficitul public.

Drumul va fi greu, cum am spus, dar o alta sansa de a iesi din actualele dificultati nu avem. In joc nu e doar mandria nationala. Ci mult mai mult: locul nostru pe continent si in lume, la inceputul veacului XXI. Romania a dovedit din plin ca este in Europa, prin cultura, prin spiritualitate, prin obiceiuri si prin aspiratii. Acum e timpul sa demonstreze ca se poate alinia exigentelor economice ale Uniunii Europene. Desigur, prin performante certe. Incepand cu reducerea substantiala a deficitului public, a inflatiei si a somajului. Si continuand cu restrangerea ponderii sectorului de stat in industrie si, bineinteles, cu sporirea productivitatii si eficientei. Fara a ignora disciplina contractuala, monetara, fiscala si salariala. Numai asa vom scapa de marile pierderi din economie si vom putea ameliora costurile unitare ale fortei de munca, impovarate in prezent de ruptura dintre venituri si productia recunoscuta de piata.

Leul insusi, in acest context, are nevoie de o noua sansa. Denominarea i-o poate oferi.