Puţine subiecte literare pot fi socotite atât de importante precum acelea care vin să pună între noi şi si orice formă de totalitarism, dictatură, autoritarism, arbitrar şi corupţie politică, bariera poate insuficientă, dar absolut necesară a oprobriului nostru. Volume precum cele ale Gabrielei Adameşteanu sau Augustin Buzura ori, în cu totul alt registru al orientării şocului emoţional, ale lui Marin Preda şi, chiar, Eugen Barbu – iar, spre a fi corecţi, cu deosebire opera lui Paul Goma – au salvat spaţii întinse ale demnităţii sufletelor noastre, care şi-au găsit consonanţa într-o serie de creaţii alese. Georges Clemenceau spunea însă că militarii sunt mereu în urmă cu un război – îl fac pe acesta aşa cum trebuia să fie purtat unul anterior; la fel se întâmplă şi în literatură sau publicistică. Acum se exprimă public, în mod frecvent frica de Traian Băsescu, neglijându-se, dedicarea integrală cu deosebire a unor jurnalişti, în sensul acţiunii anti-totalitare, din perioada celor zece ani ai marelui dezastru. A practica descrierea brutalităţii politice, fie şi spre condamnare a terorii, implică însă o primejdie enormă – despre care am vorbit, încă acum trei decenii: populaţia speriată, hăituită, aflând ce ar mai putea păţi, ajunge să fie suficient de terorizată spre a se supune umil autorităţilor abuzive, încât acestea nu mai au nevoie de opresiunea directă. Ne rămâne perspectiva unei schimbări ineluctabile ca esenţă, deschisă însă istoric doar propriei noastre voinţe.