Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-a suit pe Eminescu in pom. Cum nu avea tei, l-a urcat intr-un cires. Vezi de departe, din strada poza Poetului uitandu-se de la inaltimea cracilor la lume. La lumea ce intra pe poarta. E duminica, si Dumitru Dumitrica isi lanseaza a optsprezecea carte de versuri in curtea casei natale din Bolintin Deal. Cam in fiecare zi e duminica in curtea aceasta. Cel putin asa par sa spuna pietrele proaspat varuite, care strajuiesc aleile, precum si ochii veseli ai casutei din fundul gradinii.
In ciuda faptului ca exista precedentul lui Dimitrie Bolintineanu, ca sa poata fi poet, Dumitru Dumitrica a trebuit sa fie mai intai zidar, ca mai toti oamenii din partea locului. Sa nu fi fost biserica Manastirii Curtea de Arges construita, ar fi pornit intr-acolo, s-o construiasca el. I-o luase insa Mesterul Manole inainte, asa ca Dumitrica s-a indreptat catre Husi, unde s-a apucat de zidit case impreuna cu tatal sau. Avea numai 13 ani. A tot schimbat locurile si varstele pana s-a trezit la pensie. Casuta din gradina a facut-o pentru intalnirile sale cu poezia. Dar si pentru alte intalniri, asa cum au fost cele cu importanti scriitori din Bucuresti, care l-au vizitat de-a lungul anilor. Virgil Carianopol, Eugen Barbu, Sanziana Pop, Carol Roman si Lucian Avramescu sunt cativa dintre acestia.
Casuta a devenit cu timpul sediul unei biblioteci in care se gasesc sute de carti cu autograf ale celor care i-au trecut pragul, si nu numai. Intr-un anume fel, ea este la originea duminicii care umple in toate zilele saptamanii curtea. Dar, deopotriva cu aceasta, da buzna in sufletul omului si un strop de amaraciune. Vine dinspre aceeasi lume a scriitorilor amaraciunea. Lumea aceasta, mai precis, comisia care valideaza intrarea in Uniunea Scriitorilor, i-a spus de fiecare data nu. Chipurile, din motive ce tin de valoarea cartilor publicate! Poate ca Dumitru Dumitrica n-a urcat poza lui Eminescu in cires intamplator, ci ca sa arate diferenta de nivel dintre versurile lor. Sa fi avut un copac ce crestea pana la cer, ar fi asezat-o acolo.
Dar n-a avut. Omul isi cunoaste lungul nasului, stie cat inseamna ca poet. O spunem noi, nu el, inseamna exact atata cat trebuie ca sa fie primit in Uniunea Scriitorilor. Daca ar fi sa-l judecam dupa suflet, ehei, li s-ar face multor scriitori profesionisti rusine de uratenia lor launtrica si de stradania zadarnica de a se infatisa celorlalti drept niste oameni verticali si frumosi, asa cum n-au fost si n-or sa fie niciodata! Dumitru Dumitrica poarta in ochii unora dintre acestia 'stigmatul' legaturii pe care a avut-o cu Eugen Barbu.
C-asa este in literatura romana, exista vinovati si vinovatii ce nu se vor prescrie, poate, niciodata! Lasand deoparte pacatele pe care le-a avut ca om, Eugen Barbu se face vinovat de faptul ca este un mare scriitor. Iar peste asa ceva, nu se poate trece, si pe buna dreptate, prea usor cu vederea! Insa cum mortii nu mai pot sa plateasca, o fac cei vii in locul lor. Este taman situatia in care se afla Dumitru Dumitrica, un om care se zideste pe sine insusi in cartile pe care le scrie. Si-o face nu pentru a capata legitimatie de poet, ci pentru ca nu poate trai altfel. E felul sau de a face din fiecare zi o duminica.
