Dumitru Gheorghişan

Scriu şi trimit acest articol cu întârziere. Contez, ca întotdeauna, pe bunăvoința redacției... La ora la care încerc să-mi pun cumva ordine în gânduri, naşul meu, incomparabilul Dumitru Gheorghişan, îşi caută, probabil, locul binemeritat în cea mai frumoasă grădină de Dincolo, acolo unde ne place să credem că ajung cei mai buni dintre noi. S-a stins joi seara, după ani în care suferințele nu i-au dat pace. Dar el n-a vrut să ştim că-i e greu. Ne-a zâmbit, la fiecare Crăciun, la fiecare Sfânt Dumitru, la fiecare zi a sa de naştere, lăsând uneori, numai uneori, să se întrevadă în ochii blânzi cu care ne privea un pic de tristețe. Spuneam, la câteva ore după ce am aflat teribila veste, că eu nu cred că o să cunosc, de mâine încolo, un alt om la fel ca naşul. La fel de bun, la fel de drept, la fel de cald. A fost ambasador în Columbia, primar al sectorului 1 al Capitalei. Şi nu numai. A deținut, aşadar, şi funcții. Dar a fost, înainte de toate, un suflet mare care nu a dorit decât să ajute. Şi a ajutat.

M-a botezat, în 1991, împreună cu minunata sa soție. Oameni cu care am crescut aproape. De la care am învățat, încet-încet, cum se trăieşte frumos. Nu voiam, în niciun caz, să învăț, tot de la năşicul meu, şi cum se moare. şi, totuşi, privind în urmă, rememorând ultimele întâlniri cu el, dar şi ultimul rămas-bun de acum câteva ore, îmi dau seama că şi aici rămâne, pentru mine, un model. Un reper.

Mi-am propus, încă de acum câțiva ani, să nu plâng când va muri naşul. Pentru că lui nu i-au plăcut lacrimile. El a zâmbit întotdeauna, el a privit întotdeauna înainte. Chiar şi atunci când am depăşit, împreună, clipe grele. Mergeam în vizită, cu toate ocaziile posibile, inclusiv de lăsatul secului, în căsuța aceea din centrul oraşului, unde ştiam că naşii mă apără de toate. Acolo, mai ales acolo, aveam voie să fiu iarăşi copil. Să îmi toarne naşul în pahar şi să mă întrebe, când rămânem singuri: “Anuța, ce mai faci tu?”. Mereu mă întreba ce fac. Nu convențional, ci din tot sufletul.

I-am spus că îl iubesc. Şi când era sănătos, şi când l-am vizitat la spital, şi când l-am privegheat în aceste ultime zile. La fel ca el, nu-mi pare rău de nimic atunci când mă gândesc la relația noastră. Nu am fost finuța perfectă, pentru că am fost prea ocupată să mă bucur de faptul că am naşii perfecți. Nu am dat destule telefoane de sărbători, pentru că am fost aproape întotdeauna împreună în momentele importante. Ştiu ce a însemnat şi ce înseamnă Dumitru Gheorghişan pentru mama. Şi pentru tata. Şi pentru frumoasa instituție a familiei noastre. Şi pentru toți cei care l-au iubit. Pentru că sunt mulți. Foarte mulți.

Reperul meu drag, naşul meu iubit, Dumitru Gheorghişan a trebuit să plece puțin din lumea aceasta zbuciumată. Ne-au rămas câteva planuri în aşteptare. Câteva glume bune şi câteva mese de Crăciun. Câteva priviri pline de înțeles şi câteva vorbe de alint. Nu-i nimic, năşicule. Să nu îți pară rău. Nu uita: cândva, când ceilalți musafiri au ieşit în curte la cafea şi ne-au lăsat singuri în sufrageria casei tale, noi doi ne-am privit în linişte şi am stabilit să nu avem regrete..