Dumnezeu şi politica

S-a scris enorm despre sentimentul religios şi tagma politicienilor. Majoritatea comentariilor sunt critice, ironice sau de-a dreptul brutale, agresive. Îmi păstrez o anumită rezervă faţă de acestea. Da, libertatea de credinţă este un drept fundamental al oricărui om şi ea trebuie respectată până la limita în care această libertate devine agresiune. Fie că e vorba despre una fizică sau despre una psihică. Dar a interzice cuiva să poarte însemne sau să se manifeste  public în mod religios este o tâmpenie la fel de mare ca aceea de a permite propaganda nazistă. A cerceta pe cineva cu suspiciune pentru că este filmat în timpul unei slujbe de la o mănăstire este comparabil cu a fi gelos pe partenerul de viaţă pentru timpul pe care-l petrece la veceu. Pe de-o parte presa cere din partea politicienilor de prim rang o transparenţă totală şi nu de puţine ori renunţarea la viaţa intimă - există nenumărate dezbateri despre interesul public versus apucături de moment. Strauss Khan a fost distrus pentru un lucru care în mod normal ar fi fost subiect de antren la un şpriţ. Trebuie subliniat că femeia aia nu a suferit nici măcar o zgârietură, că şi-a retras toate plângerile şi că ştiam şi eu de “talentele” lui Dominique, darămite cameristele din hotelul în care era cazat. (Nu sunt misogin!) Am pomenit de cazul ăsta pentru a face o pledoarie în favoarea persoanelor publice. Şi pentru a demonstra că opinia publică judecă adesea cu dublă măsură. Pe de-o parte vrea să ştie totul despre amantele şi obiceiurile sexuale ale cutărui ministru, dar pe alta îl înjură dacă-l vede într-o atitudine pioasă. Nu-i corect!

Mai e ceva. Dumnezeu a avut, are şi va avea de-a face multe cu politica, în felul în care îşi îngrijeşte iarba şi păsările cerului. Cine se mai întreabă azi de ce Biserica Ortodoxă se roagă pentru conducătorii ei laici, idiferent cine ar fi ei, are lacune severe la capitolul cultură generală şi inspiraţie. Dumnezeu are multe de-a face cu politica – “Daţi Cezarului ce-i al Cezarului” – politica nu prea are multe de-a face cu Dumnezeu. Singurul politician de mare calibru care s-a declarat ateu, “liber cugetător”, a fost Ion Iliescu. Pe care îl admir pentru ce a făcut, deşi din punctul ăsta de vedere îi stau împotrivă. Nu ştiu ce este în sufletul său azi. Era în timpul primului mandat de preşedinte, cred, şi a fost filmat închinându-se într-o biserică, la o sărbătoare. A fost un scandal de presă imens. Care a fost vocea care s-a ridicat cu bărbăţie? A marelui creştin, a poetului şi a ţărănistului convins Ioan Alexandru. Când toată presa vuia, într-un articol din presa de Opoziţie, s-a pus în faţa lui Iliescu, de unul singur, şi a strigat crâncen: “lăsaţi-l să se închine”. Am ferma convingere a faptului că atunci când se închină, Ion Iliescu, idiferent de convingerile pe care le are acum, este mult mai meditativ decât marea masă a celor care trăiesc bine într-o Românie săracă şi tristă şi care vor să ne fie păstori. A fost sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Cine ştie despre ce e vorba, bine. La mănăstirea cu acest hram de la Salva, judeţul Bistriţa Năsăud, Traian Băsescu a descălecat din elicopter şi a spus “Hristos a Înviat” ca şi cum ar fi spus “să trăiţi bine”. Dacă s-a şi închinat, atunci “lăsaţi-l să se închine”!