Duşmanul Romei

Greu de găsit un personaj istoric la fel de fascinant ca Mithridates, regele Pontului, regat situat pe malurile de nord, sud şi est ale Mării Negre.

În secolul I î.d.Hr, el a încercat tot ce era posibil pentru a răsturna imperiul roman şi a readuce Greciei gloria de odinioară. Pe când era doar prinţ moştenitor, fiul unei mame suspicioase şi puse pe eliminarea duşmanilor, a devenit interesat în mod special de otrăvuri, dar şi de antidoturile acestora.

Inspirat de Alexandru Macedon şi de Hannibal, excelând în toate sporturile practicate de tinerii războinici ai epocii, Mithridates îşi începe domnia după moartea tatălui său şi se căsătoreşte cu propria soră. Imprudentă, aceasta îl înşală în timp ce regele se află într-o expediţie, dar plăteşte cu viaţa. Fraţii şi surorile sunt fie asasinaţi, fie întemniţaţi. Alţi duşmani îşi găsesc sfârşitul în cele mai oribile chinuri, de pildă, un rival lacom este obligat să "bea" aur topit.

Ura faţă de reprezentanţii imperiului roman, care-i ruinau pe supuşii bogaţi şi apoi îi vindeau ca sclavi, îl împinge pe tânărul rege la crime înspăimântătoare. În anul 88 î.d.Hr., peste 150.000 de colonişti din Anatolia şi insulele din Marea Egee au fost ucişi într-o singură zi. Acest masacru, împreună cu reputaţia sa de rafinat cunoscător al otrăvurilor îl fac să fie descris drept "un monstru" de istoricii romani. În schimb, pentru locuitorii regatului care cuprinde şi Turcia de azi, devine un erou.

Se spune că se obişnuise să consume în fiecare zi doze apreciabile de otravă, încercând astfel să dezvolte toleranţa faţă de substanţele toxice. Unii istorici susţin că alterna otrăvurile cu antidoturi şi că în cele din urmă a reuşit să realizeze un antidot universal.

Nu lipsesc legendele despre memoria sa fenomenală. Pliniu cel Bătrân ne vorbeşte despre capacitatea sa de a vorbi limbile celor 22 de regate aflate sub stăpânirea sa şi de a împărţi dreptatea peste tot fără a folosi vreun interpret. La această poveste se referă şi Jorge Luis Borges în tulburătoarea sa proză "Funes el memorioso". Mithridates este pomenit ca poliglot în câteva cărţi apărute în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

Se mai spune că era însoţit în permanenţă de un grup de shamani aparţinând unui trib scitic, Agari, care erau sfătuitorii săi credincioşi, mai ales în materie de otrăvuri. Somnul regelui din Pont era păzit de un armăsar, un taur şi un cerb, un sistem de alarmă care nu dădea greş niciodată. Altă legendă este legată de cei şapte ani petrecuţi departe de ochii lumii, în ţinuturi sălbatice, după ce în tinereţe îşi omorâse tatăl, Mithridates al V-lea, pe la 120 î.d.Hr. Lunga perioadă de izolare l-a făcut puternic şi capabil să îndure orice privaţiuni, ca mai apoi să pornească războaiele sale de cucerire.

Dar strălucita carieră a regelui, duşman jurat al imperiului roman, se apropie de sfârşit în faţa trupelor conduse de Pompei. Nu numai în jurul vieţii sale, ci şi în jurul morţii s-au ţesut nenumărate legende. Appian, autorul "Istoriei romane", descrie cu lux de amănunte sinuciderea a două dintre fiicele sale, Mithra şi Nyssa, logodnicele regilor Egiptului, care au cerut să se otrăvească înaintea lui. Ele au reuşit, dar Mithridates s-a dovedit a fi imun.

Îngrozit şi scârbit de perspectiva de a fi târât ca sclav în cortegiul triumfal al lui Pompei, el îi cere unui anume Bituitus să-l ucidă cu sabia. Galul îşi face datoria. Alţii, printre care Dio Cassius, susţin că a fost pur şi simplu asasinat de curtenii săi. Nici măcar recenta biografie semnată de Adrienne Mayor nu ne lămureşte.

Dar Mithridates, regele Pontului, nu rămâne cunoscut numai ca eroul unei opere de tinereţe a lui Mozart sau al unei drame de Racine şi nici prin aluziile lui Dumas în "Contele de Monte Cristo". Orice istorie a medicinei şi farmaciei menţionează la loc de cinste tehnica numită mitridatizare, metodă tradiţională, de o eficienţă discutabilă, de apărare împotriva otrăvirii.

Încă se mai vorbeşte despre antidotul universal, descris pentru prima oară de Aulus Cornelius Celsus în De Medicina, care conţine peste 57 de ingrediente care de care mai exotice, cum ar fi: hypericum, cardamom, sagapenum, nard galic, gentian, saxifrage, darnel, castoreum, opopanax, malabathrum, galbanum, opobalsam, chimber şi multe altele.

Cunoscut sub numele de Theriac, după numele medicului personal al lui Nero, antidotul mai era încă folosit la 19 secole de la moartea lui Mithridates. Nu este o exagerare, putea fi găsit în câteva farmacii din Roma în toamna lui 1984. O victorie târzie a regelui din Pont.