Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Câţiva dintre cei mai buni profesori ai mei din Liceul Militar ieşean erau mari universitari trecuţi prin temniţele comuniste. Decăzuţi din drepturi, urmau să fie recuperaţi profesional în locaţii unde controlul persoanei era complet. Liceul Militar era un astfel de loc - o cazarmă - în care se reciclau copiii cu dosare de familie proaste, dar şi foşti "condamnaţi politic", cu un trecut academic în discipline care nu interesau ideologia: chimie, matematică, fizică... Ulterior, când m-am lămurit că mulţi dintre colegi, selectaţi pentru mintea lor isteaţă din toată ţara, aveau, ca şi mine, dosare cu pete, am realizat paradoxul acestor licee cazone de elită: aici se crea "omul nou" folosind, ca să zic aşa, piese şi subansambluri din omul vechi. Chiar şi în conducerea liceului se găseau ofiţeri cu probleme la dosar: studiaseră în academii militare din Vest ori avuseseră catedre şi înainte de război. Ce nu puteau să prevadă politrucii, care vegheau ca profesorii civili să nu se apropie prea mult de elevii militari, era emanaţia de mister şi personalitate de la aceştia. Se îmbrăcau ca domnii, vorbeau ca domnii, tăceau într-un mod expresiv şi provocator, iar comparaţia cu militarii de carieră îi avantaja. Cazarma mi-a dat definiţia domnilor.
● Pentru omul obişnuit, cerul e albastru, pădurea e verde şi întunericul negru. Omul obişnuit vede ce i se spune de mic că trebuie să vadă. Pădurea în asfinţit însă e arămie, ochii percep arămiul, totuşi omul de rând spune că e verde. Omul obişnuit priveşte tabloul în care pictorul a înfăţişat adevărul vizibil, adică răsfrângerea roşiatică târzie a razelor pe coama copacilor, şi e convins că aşa-s artiştii, nişte micinoşi simpatici, pentru care pădurea e roşie, cerul verde şi întunericul albastru. Numai artiştii văd corect cum e lumea, oamenii de rând nu se obosesc să vadă. Le e de ajuns ce li s-a spus că trebuie să vadă.
● Ea eminentă, el liniştit. Astfel defineşte un amic relaţia dintre femeia cu o determinare socială foarte energică şi soţul ei, bărbatul resemnat cu condiţia de numărul doi în familie. Resemnat pe moment, dar sperând încă la o normalitate de tipul: el cu banii, ea supusă.
● La un an de la moartea soţiei, bărbatul se hotărăşte să vândă din hainele doamnei pe acelea despre care ea spunea că şi-au meritat banii, că sunt de calitate, că în lumea bună sunt apreciate. Magazinele second hand însă nu vând decât marfă ieftină, adusă din străinătate, iar la talcioc nu le vrea nimeni. Bărbatul scade în câteva rânduri preţul şi tot nu i le cumpără nimeni. O cucoană, pe care încearcă s-o convingă să se uite mai atent la hainele pe care cândva a dat o graoză de bani, e categorică: nişte lucruri lipsite de gust, pe care le găseai pe toate drumurile. Un prieten, văduv şi el, dar văduv de mai mulţi ani, ştie ce-i de făcut: nimic.
Citește pe Antena3.ro
