Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Popular” CDS-urile (Credit Default Swap) sunt considerate o asigurare împotriva falimentului unei ţări. Dar după “cutremurul” din Grecia şi “replica” din Cipru au încetat să mai fie căutate. De ce? Băncile şi investitorii care s-au asigurat au văzut că rămân de pe urma grecilor continentali şi insulari cu pierderi pe care nu şi le pot recupera pentru că Troica FMI-UE-BCE a avut grijă ca cele două state să nu se declare în faliment. Totuşi, într-o anumită măsură este şi vina investitorilor. Dacă în locul CDS-urilor ei ar fi ales TRS-urile (Total Return Swap) ar fi scăpat. TRS-urile sunt produse care te asigură împotriva pierderii de pe urma unei anumite emisiuni de obligaţiuni, înscrisă clar într-un contract, nu de faliment în general, precum CDS-urile.
Dar oricum ar fi, decredibilizarea CDS-urilor face să nu mai existe un instrument de apărare împotriva riscului sistemic. Iar fără niciun semnal tras de pieţe, economiile se pot bloca fără preaviz. Şi, mai departe, în condiţiile în care nu e comensurat riscul, nu se mai apucă nimeni să investească în economie. Toată lumea stă cu banii în bancă pentru că pierde mai puţin.
Fireşte că România poate fi utilizată lejer ca studiu de caz. CDS-urile noastre se plaseză la 2%, de la peste 6% în 2009. Dar asta nu pentru că riscurile sistemice ar fi semnificativ reduse, ci fiindcă instrumentul e privit cu suspiciune după criza “frăţească” Grecia - Cipru. În mod normal, când se formează dobânzile pe o anumită piaţă, la inflaţie se adaugă o marjă de risc echivalentă cu valoarea CDS-urilor, pentru a feri economisirele de risc sistemic. Din păcate însă, la noi, în România, atât inflaţia (5,32%), cât şi deflatorul PIB (5,4%), se plasează peste dobânda de politică monetară (5,25%). Adică, dobânzile sunt real-negative, fără a mai pune la socoteală riscul sistemic şi impozitul pe dobânzi. Însă, în ciuda acestui context vădit dezavantajos, oamenii tot stau cu banii în bănci, în loc să-i investească în economie. Vă închipuiţi cât de ostil e mediul economic, cât de nocivă a fost majorarea de taxe şi contribuţii în plină criză şi cât de diferită e percepţia participanţilor direcţi la piaţă asupra riscului sistemic faţă de ce arată CDS-urile?
Concluzia e clară. Atât timp cât nu ai o evaluare a riscului sistemic, pe care să ţi-o asumi prin intermediul dobânzii de politică monetară, este imposibil să generezi încredere. Iar dacă aducem mai departe vorba de Polonia şi Turcia, modelele care-i plac premierului Victor Ponta, acestea reprezintă contraexemplele perfecte. În niciuna dintre ţări oamenii de afaceri n-au fost deranjaţi de dobânzile mari pentru că mediul economic a fost bun. Ba Turcia, dacă ne amintit bine, a funcţionat cu dobânzi de 60% timp de două decenii, şi a reuşit, din ce a produs, să plătească o datorie semnificativă către Fondul Monetar Internaţional.
