Economia care este

Economia care este - adica exista in realitate - trebuie sa se reformeze inaintea finantelor pe care le hraneste.
Organismele monetar-fiscale romanesti se pregatesc sa reinnoade firul rupt in 2003. Ministerul Finantelor impune bancilor scadente mai lungi - doi, trei si cinci ani, pentru imprumuturile statului de pe piata interna. La anul se vor relua emisiunile de obligatiuni internationale.

Organismele monetar-fiscale romanesti se pregatesc sa reinnoade firul rupt in 2003. Ministerul Finantelor impune bancilor scadente mai lungi - doi, trei si cinci ani, pentru imprumuturile statului de pe piata interna. La anul se vor relua emisiunile de obligatiuni internationale. Cresterea economica va fi mai redusa ca in 2004 - 5,1% -5,2% si va fi sutinuta de investitii, nu de consumul intern. Deficitul bugetar se va micsora la 1,5%-1,6% din PIB, iar cel extern la 5,25%. Inflatia va scadea la 6-7%. Asta inseamna ca anul viitor, performantele vor fi obtinute pe seama reducerii fortate a dobanzilor si a unei politici salariale restrictive, la fel ca in 2002.

Este greu de recunoscut ca in 2003 Romania a trecut printr-un puseu de criza. Dar nici nu se poate nega ca Finantele au fost constranse sa amane alungirea scadentelor titlurilor de credit, iar BNR a tras de dobanzi in sus si de curs in jos, canalizand spre balanta externa tensiunile inflationiste generate de consumul intern. Ca solutie de iesire din situatia delicata se conturau la acel moment trei variante: renuntarea la tinta de inflatie sau o reforma structurala dura sau izolarea arieratelor si reluarea "formulei" din 2002. Cum un gripaj in procesul dezinflationist ar fi indus reticenta din partea creditorilor externi, iar restructurarea ar fi echivalat cu falimente si somaj, Romania a ales, ca de obicei, calea de mijloc.

Asadar, dupa doi ani de "reparatii", se va relua, anul viitor, ce s-a intrerupt in 2003. In primavara anului trecut, banca centrala avertiza Finantele ca politica de dobanzi poate sa o ia cu un pas inaintea inflatiei, coborand ratele pentru a trage mai repede in jos preturile de consum, dar este mai precaut sa se astepte confirmarea ca inflatia a scazut si abia apoi sa se reduca dobanzile. Cum ramane cu asta? Pai, intre timp, s-a refacut ceea ce se stricase, economisirea, si s-a restrictionat creditarea, deci nu mai exista vreun impediment ca banii din banci sa finanteze ce nu incaseaza Trezoreria din economie, la costurile si termenele impuse de aceasta. Si daca bancile nu vor si nu vor, nici o problema, li se poate demonstra, din nou, ca finantarea externa este mai ieftina.

Reperele merg in cea mai mare parte a lor in directia mentionata, iar 2005 este un an greu mai ales pentru ca inflatia trebuie sa ajunga la o singura cifra si ca medie pe medie, dupa cum se comunica in lumea civilizata. Fireste ca nu e nimic gresit ca o data cu inflatia sa scada marjele de profit ale bancilor. E chiar indicat. Dar la fel de normal ar fi ca atunci cand bancile si/sau populatia acorda credite mai ieftine, sa creasca, in paralel, volumele de tranzactionare ale companiilor. Daca nu se intampla asa inseamna ca exact asta este diferenta dintre reforma structurala si izolarea arieratelor.

Ca sa fim mai clari, "calea de mijloc" are neajunsul ca, dupa gura de aer initiala, se reia acumularea de datorii. Altfel n-au cum sa-si imparta salarii intreprinderile falite. Autoritatile spera insa ca intre timp sa vina investitorii (straini) sa schimbe ciclul productiv perdant, asa cum se tot incearca la Tractorul. Numai ca, pana cand se decid respectivii, banii lipsa, arieratele care inseamna taxe neachitate la buget, dar si la partenerii de afaceri, trebuie compensati cu credite. Asta genereaza costuri mari cu imprumuturile, costuri care induc inflatie.

Nu mai ramane decat de explicat cum se reduce inflatia indiferent de starea economiei. In loc sa se taie raul din radacina, prin falimentul perdantilor, pentru ca inflatia sa scada ca efect al reasezarii economiei pe baze sanatoase, bancile si populatia sunt conditionate sa acorde imprumuturi la dobanzi care se reduc in functie de un nivel prestabilit al preturilor. Secventa defectuoasa coincide cu sufocarea monetar-fiscala a companiilor viabile. In locul unei relatii naturale de tip "oamenii consuma mai mult, la pret mai mic", vine statul si decide cand are voie populatia sa consume si cand nu. De pilda, in 2005 nu va avea voie, fiindca a consumat in 2004.

Si, daca noi am vazut de ce s-a ales izolarea arieratelor in locul reformei structurale, tot asa va vedea si UE. Criteriul politic ne va declara economie de piata functionala, dar, potrivit celui economic, ni se va spune ca nu putem face fata presiunilor concurentiale de pe piata unica. Pentru asta guvernele de la noi ar fi trebuit sa accepte ca nu interventia statului regleaza mecanismele, ci piata. Din acest motiv, in 2005, fiscalitatea asupra muncii doar va mima relaxarea, fiindca nu economia reala e stimulata de buget, ci Fiscul suge cat are nevoie din economia care este.