Epistolă din exil

Unde s-a dus lumea de acum un sfert de veac ? Şi cum de-au dispărut atâtea obiceiuri şi rânduieli ? Culmea, şi n-au trecut decât 25 de ani, nu mai mult ! Sigur, aidoma se întrebau oamenii şi prin 1960, când eu mă pregăteam să mă nasc. Iar crescând, tot ce fusese înaintea  mea nu avea  vreo legătură cu mine, erau poveşti de altădată. Războiul,  foametea, închisorile politice, destinele frânte de roata istoriei, economia de piaţă, pluripartitismul... scorneli, oricum nu mă priveau. De unele am aflat târziu, după '90. Mă uit la tinerii “frumoşi şi deştepţi” ridicaţi în slăvi azi de propaganda oficială. Sunt la fel de proşti ca şi cei din generaţia  de atunci, produsele inepte ale unei manipulări obscene.  Îmi este milă de ei, cum îmi  este şi de noi, pionierii Epocii de Aur de odinioară. Probabil, mai târziu,  că îşi vor da seama că au căzut victime unei campanii abile de dezinformare. Sau nu-şi vor da, fiindcă drogul aparentei  libertăţi le va hrăni de-a pururi halucinaţiile, nălucirile. Lumea lor va fi mereu mai bună ca aia veche, deoarece prezentul are întotdeauna dreptate. În decembrie 1989 credeam că leaturile de dinainte şi-au ratat destinul, că au trăit în minciună şi compromis. Viitorul va însemna  bunăstare şi armonie, solidaritate şi egalitate, gândeam cu voce tare în zilele acelea de exaltare naţională. Deh, eram şi eu un  “tânăr frumos şi deştept”, prea puţine lucruri  sunt noi pe pământ. Entuziasmul  a durat ceva, însă  s-a transformat  cu timpul  în dezamăgire. Remuşcările s-au ivit şi ele firesc, ca şi nostalgiile, s-au mânat unele pe altele,  şi România s-a umplut  cu bătrâni urâţi şi ramoliţi.  “Au făcut copiii noştri dinţi, /Muşcă din bunici şi din părinţi”, vorba rapsodului. Degeaba. De parcă noi n-am muşcat  la vremea când încă aveam dinţi ascuţiţi şi neiertători.  Ehe, ce i-am mai sfâşiat, convinşi că utopia comunistă a însemnat doar demagogie şi crimă. Ignoranţa imaturităţii s-a  răzbunat  cu vârf şi-ndesat, de iluziile decomunizării s-a ales praful. Capitalismul postdecembrist a adus inegalitatea agresivă, politicianismul grobian, hoţia cu hotărâre guvernamentală,  corupţia de partid şi de stat,  îmbuibarea trufaşă, iadul ! Uşor, uşor,  am căpătat sentimentul  exilului în propria-mi ţară. Măcar de-aş fi singur, însă am întâlnit o droaie de români asemenea mie. Cârduri, cârduri de surghiuniţi acasă la ei se retrag de bunăvoie sau împinşi de cetele  puberilor “frumoşi şi deştepţi”. Cam violenţi, totuşi,  şi lipsiţi de fior patriotic, cobaii perfecţi ai corporatismului de mall şi club. Onanişti ai reţelelor  de socializare, imunde şi primejdioase, adevărate focare de  infecţii sociale şi individuale. Nu-s pe gustul meu, însă mă rog ca România lor să arate mai bine ca a noastră. Epistolele  din exil sunt triste, dezrădăcinarea desfigurează bucuria, o alungă şi-o înlocuieşte cu o luciditate rece. O luciditate de care muritorii  fug  ca dracu' de tămâie preferând să se amăgească întruna, prin falsificarea de realităţi şi trăiri.
Ducă-se la crematoriu anul ăsta blestemat şi vină cel nou, în care  România să se întoarcă din pribegia umilitoare !