x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Eroii de fiecare zi

0
Autor: Daniela Dumitriu 13 Dec 2009 - 00:00
Eroii de fiecare zi /stockxpertcom


M-am trezit gândindu-mă azi la cei care îndeplinesc cele mai grele munci pentru ca noi ceilalţi să putem beneficia de tot ceea ce avem nevoie. Primul meu gând a zburat la oamenii de la echipajele SMURD, care văd imagini teribile în fiecare zi, oameni murind sau zbătându-se pentru a trăi, corpuri contorsionate, sânge, într-un cuvânt, tot ceea ce noi nu am putea înfrunta, poate, niciodată. Şi mă gândeam cum aceşti oameni au familii, copii, încearcă să doarmă (dacă pot) şi mă întrebam dacă reuşesc măcar pentru o clipă, cu adevărat, să se deconecteze de la ororile de care se lovesc zilnic.



Apoi mi-am adus aminte de imaginea unui conductor de metrou, care în ziua grevei agita la televizor o foaie de hârtie în mână, dovadă pentru bolile pe care le acumulase în timpul serviciului. La prima vedere, cineva de lângă mine a avut remarca "de ce nu îşi alege alt serviciu dacă are problemele astea?". Dincolo de ignoranţă, nu numai că a munci la metrou în condiţii de lumină artificială îţi poate strica vederea, nu numai că monotonia acestei munci poate crea stres, dar cineva trebuia să facă şi munca asta, nu? Cineva trebuie să se îmbolnăvească oricum, acolo, pentru ca noi, ceilalţi, să putem beneficia de deplasarea cu metroul la serviciul nostru, pe care, poate, îl apreciem mai mult decât pe al lor.

Tot cineva trebuie să sape şi în mină, să inhaleze praful de cărbuni, să aibă o speranţă de viaţă mai redusă decât a noastră, pentru ca ţara asta să poată folosi resursele pământului. Cineva trebuie să moară din când în când acolo, în mină, sau în altă parte a ţării, la datorie, pentru ca noi ceilalţi să ne putem vedea liniştiţi de ale noastre... munci.

Cineva trebuie să lucreze în temperaturi înalte, sufocante, pentru a căli oţelul sau pentru a coace pâinea. Cineva trebuie să piardă nopţi întregi de gardă, inclusiv de Revelion, de Paşte sau de Crăciun, pentru ca totul să meargă mai bine în spitale şi noi să petrecem fără griji.

Cineva trebuie să ridice gunoiul pe care noi îl producem, să trăiască opt ore pe zi cu mirosuri pestilenţiale în nări, pentru ca oraşele noastre să fie mai curate.

Cineva trebuie să ne spele morţii, să îi îmbrace şi să ni-i pregătească pentru ultimul drum.

Cineva trebuie să îşi rişte uneori viaţa pentru a o salva pe a altuia. Şi nu vorbesc aici despre eroii pe care îi celebrăm (şi pe bună dreptate) la televizor. Vorbesc despre cei care sunt eroi necunoscuţi, de fiecare zi, cum sunt pompierii, militarii aflaţi în misiuni, salvamontiştii sau salvamarii. Care fac munci de care noi ne temem.

Şi îmi vine în minte un mesaj citit pe net: un american, pilot în timpul războiului din Coreea, povestea odată cum unul dintre cei mai importanţi factori care au contribuit la supravieţuirea sa după bombardarea avionului a fost faptul că paraşuta i-a fost împachetată perfect, ca de fiecare dată. 50 de ani mai târziu, într-un restaurant, un om vine la el, recunoscându-l, şi îi spune că el e cel care îi împachetase paraşuta înaintea ultimei decolări. Pilotul se întrebă, ca şi mine azi: "Oare ne-am oprit vreodată să le mulţumim celor de lângă noi, care ne fac viaţa mai uşoară? Oare realizăm că, fără ei, uneori nu am putea supravieţui? Ţie cine îţi împachetează paraşuta?".

Nu cred că există o meserie mai importantă decât alta. Pot fi diferite, dar la fel de importante, fiecare în felul său unic. Oricât de neînsemnată ar părea contribuţia cuiva prin munca sa, ea este o rotiţă în acest perfect angrenaj care e viaţa. Totul funcţionează perfect şi datorită acestor mici rotiţe, fără de care marile roţi nu s-ar putea învârti niciodată. Roata mare nu poate funcţiona fără roata mică. Responsabilitatea e la fel de mare, proporţional, chiar şi la cele mai mici niveluri.

Şi, întorcându-mă la muncile pe care cei de lângă noi le fac uneori cu sacrificiu, nu pot să nu le mulţumesc din suflet, cu onoare, cu mândrie şi recunoştinţă pentru ceea ce fac. Oricât de grele, neînsemnate sau dispreţuite ar părea muncile lor, fără aceşti oameni care au ales să le facă nu am cunoaşte pacea în multe momente.

Vă mulţumesc, aşadar, tuturor, celor care aţi ales cele mai dificile şi respinse meserii, fără de care eu, ca toţi ceilalţi nu am putea trăi liniştiţi. Vă mulţumesc că mergeţi zilnic la serviciu şi nu v-aţi gândit o clipă, poate, să vă alegeţi altă muncă. Căci nu ştiu cine v-ar putea înlocui. Nu sunt mulţi oameni care pot avea tăria voastră, de a şti că o meserie îţi poate face rău, îţi pune viaţa în pericol sau îţi dă coşmaruri şi totuşi să o practici zi de zi.

Vă mulţumesc că sunteţi aici. Nu ştiu cine am fi noi, ceilalţi, fără dedicaţia pentru munca voastră. Cu voi, eu dorm mai liniştită.

Pentru un sfat de suflet poţi trimite întrebările tale pe adresa: dumitriudaniela@gmail.com.

Citeşte mai multe despre:   ceva de suflet

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de