Eu chiar n-am participat la Revoluţie

Aveam pe atunci vârsta la care a fost răstignit Iisus pe cruce. Nu eram nomenclaturist, dar mă aflam în relaţii de amiciţie cu doi nomenclaturişti. Unul era Maxim Berghianu, căruia, deşi ministru, îi spuneam pe nume. Aşa îmi ceruse el. Mare figură omul ăsta! Într-o zi, dacă mă vor ţine puterile, voi încerca să-l readuc la viaţă într-o carte. Maxim Berghianu mă avertizase, vă jur, c-o să se dărâme şandramaua. Mi-a mai spus el şi altele despre care o să povestesc la momentul potrivit.

Celălalt era fostul meu coleg de facultate Ioan Toma, ajuns prim-secretar al UTC şi ministru pentru problemele tineretului. Nu-l întâlnisem deloc în acest timp, deşi nutream această dorinţă. Pe de-o parte, pentru că aveam câteva amintiri comune din vremea studenţiei, pe de alta, deoarece, ca în mai toţi oamenii, zăcea şi-n mine un oportunist ce nu putea rata o asemenea ocazie. Nu mai ţin bine minte ziua. Era fie 17, fie 18 decembrie, acum 20 de ani. Imediat ce-am intrat în cabinet, Ioan Toma a dat radioul mai tare. Nu mai ştiu ce am spus eu. Mi-aduc însă aminte ce a făcut el. A scos dintr-un dulap câteva pachete de Kent şi mi le-a dăruit. Nu-mi venea să cred. Ce-l apucase pe primul-secretar al UTC? Când m-am uitat însă mai atent,  l-am văzut pe cel căruia îi spuneam nu cu mulţi ani în urmă " Ioane". S-a terminat, bătrâne, mi-a şoptit acesta, după care şi-a şters o lacrimă. Ce? am întrebat eu ca prostul. O să vezi tu ce. Am înţeles câteva zile mai târziu. Dar de ce lăcrimase ministrul? Mi-a trebuit ceva mai mult timp să pricep. Nu plânsese, aşa cum crezusem la început, după fostul regim, nici că n-o să mai fie demnitar, ci intuind ce-o să-l aştepte. Scânteia tineretului devenise între timp Tineretul liber, iar eu, şef al noului ziar, ales în unanimitate de colegii de redacţie. În această calitate am fost unul dintre nemernicii care au prezentat ca pe un triumf intrarea nevinovată a lui Ioan Toma în puşcărie. Aş vrea să pot şterge acele momente din viaţa mea, dar nu se mai poate.

Eram tânăr, eram liber, mergeam înainte cu Revoluţia. Zile în şir, versurile mele ( Iertaţi-mă că n-am murit cu voi, Copii şi-adolescenţi eroi...) au putut fi citite pe troiţa din Piaţa Romană. Le-am auzit mai apoi cântate la televizor de un cor din Timişoara. Conducând un ziar, poate cel mai iubit ziar al acelei perioade, nu mi-ar fi fost greu să intru în posesia unui certificat de revoluţionar. Mi s-au şi făcut oferte în acest sens. Nu mie imi aparţine meritul de nu le fi dat curs. Cineva aflat deasupra lumii noastre, a oamenilor, m-a îndemnat să refuz. Cui nu i-ar fi prins bine scutirea de impozit la leafă? Dar o ditamai parcelă de pământ prin Otopeni? Şi totuşi îi mulţumesc de câte ori pot Celui ce m-a împiedicat să capăt certificat de revoluţionar. Om fiind, ştiu că voi muri într-o zi, poate de boală, poate de bătrâneţe, dar, în mod sigur, nu de ruşine.

Eu chiar nu am participat la Revoluţie. N-au participat mulţi, între aceştia şi un prieten din tinereţe, azi mare om politic. Dar el n-a avut şansa să fie oprit de mâna aceea. Drept urmare, a fost şi este beneficiar al avantajelor conferite de obţinerea certificatului de revoluţionar. Omul, chiar dacă n-are copii, are totuşi o situaţie grea, câteva apartamente în Bucureşti, casă la munte, casă la mare, casă la Snagov... Scutirea de impozitul pe salariu îl ajută să treacă peste... greutăţi. Îl înţeleg, în ciuda faptului că neparticiparea lui la Revoluţie este cel puţin egală cu neparticiparea mea.

Este apoi ceva şi mai important, sunt viu, viaţa mea se compune, încă, din trecut, prezent şi viitor, în vreme ce câteva mii de oameni, de vârsta mea şi chiar mai tineri, s-au făcut demult ţărână din pricina ghinionului tragic de a se afla în calea gloanţelor care hălăduiau bezmetice pe străzi în zilele Revoluţiei. Copiii şi chiar părinţii lor continuă să-i aştepte acasă. Oricâte înlesniri materiale s-ar îndrepta spre aceştia nu-i vor putea vindeca de suferinţă. Unde mai pui că nici măcar nu se îndreaptă.

Da, eu chiar n-am participat la Revoluţie. Nu m-am aflat în noaptea de 21 spre 22 decembrie în Piaţa Universităţii. Nu m-am numărat nici printre cei ce s-au adresat poporului din studioul 4 al Televiziunii. Şi asta pentru că nu mi s-a permis să pătrund înăuntru, ceea ce a făcut ca lista impostorilor transformaţi peste noapte în ţârcovnici ai noii orânduiri să fie mai scurtă cu un nume. Ca să nu mai spun că n-am strigat decât în gând lozinci împotriva lui Ceauşescu, fără să pot compensa prin asta faptul că l-am pupat, acesta este adevărul, în locul ăla dosnic pe cârmaci, chiar dacă în mai mică măsură decât unii dintre cei care se legitimează astăzi frenetic cu trecutul. Aşa au stat lucrurile. Deşi aveam vârsta lui Iisus, am ocolit sau m-a ocolit şansa de-a urca pe crucea Revoluţiei. Le sunt însă dator celor ce au făcut-o. Eu, unul, numai faţă de aceştia mă simt vinovat. Şi numai pe ei simt nevoia să îi rog să mă ierte.