Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când eram adolescent îmi intrase în cap că voi muri la 27 de ani. Cum şi de unde-mi năzărise ideea, habar n-am. Eram însă convins, cu o tristeţe relativă, că voi sucomba la 27 de ani. Încercam să-mi acomodez optimismul cu această decizie a destinului. N-aveam nici-un dubiu că aşa se va petrece. N-am murit, precum se vede, la 27 de ani. A fost cât pe ce să mor în diverse alte împrejurări. Moartea m-a ratat mereu, inclusiv cu prilejul unui infarct pe care-l aşteptam genetic (pe linie paternă toţi făcuseră aşa ceva). Inima bate, văd, şi mă simt viu, cu inima, cum scriam într-o zi, plină ochi de iubire. Pe 14 august, anul ăsta, am împlinit 65 de ani şi nu s-a întâmplat nimic miraculos, decât întâlnirea cu informaţia că pot ieşi la pensie. Să iasă fiu-meu, am zis, soacră-mea, iubitele mele din tinereţe, eu nu ies. Nu-s pregătit pentru cuvântul pensie. De la redacţie, Daniela Juncu, însărcinată cu chestiuni contabile, mi-a uns un dosar din care rezultă că lucrez de peste 40 de ani în presă, că am plătit toate cotizaţiile pentru vârsta interdicţiilor de optimism, că am scris cărţi, o grămadă, că mi se cântă poezii, vreo 200 şi plătesc la Uniunea Compozitorilor sume, că sunt membru al Uniunii Scriitorilor, cu cotizaţii la zi, de 40 de ani. Toate astea sunt adunate, de ea, nu de mine, într-un dosar de pensie. După mai multe luni, în care eram pensionar fără patalama la mână, şi puteam muri în lipsa banilor de încălzit odaia, timp în care pensia nu mi-a venit, azi, după ce am scris un articol, în care-mi propuneam să nu mă mai iau de Băsescu şi Ponta, de PDL şi USL, de miniştri şi amploaiaţi, foşti şi noi, fiindcă vin sărbătorile, iată că am primit înştiinţare că mi s-a aprobat dosarul. Dosarul de pensie. Adică de ce să mi se aproabe? Păi de 43 ani de arat şi plivit în câmpul muncii de ce să binevoiască cineva să-mi aprobe? Mi-am aprobat pensia eu, singur, prin munca mea şi taxele plătite. Nu-i aşa! Trebuie să ţi-o aprobe, cu bunăvoinţe, instituţiile, cancelariile, ştampilele. Guvernul, prin ghişeele subordonate, se ocupă de asta şi dacă se supără zice că banii tăi, plătiţi disciplinat zeci de ani, nu mai sunt, au fost cheltuiţi, iar dacă nu eşti cuminte eşti fiul ploii. Decizia – mă aflu la Sângeru – primită la domiciliul stabil din Bucureşti, aflată de mine prin lectură telefonică, zice că pensia mea, aprobată de doamna cârmuire a României, e de 1080 lei. Un vecin, poliţist, mai tânăr cu 15 ani, are aprope 3000, iar un fost coleg, subaltern, are 2300. Directorul unei puşcării unde era trimis bunicul are 6000, iar un vecin cu patru clase, care a fost un fel de lucrător cu mătura la o instituţie cu grade, are şi el dublu. Și acelea sunt nişte pensii amărâte. Nu le râvnesc şi nu-i duşmănesc. Sunt însă niţel perplex. Parcă-i cam puţin, faţă de cât am asudat şi donat. De acum trei zile, de când am criticat apăsat cârmuirea, nu ne mai merg circuitele de ştiri. AMPress a amuţit. Departe de mine gândul că pensia mea are legătură cu politica. Numai că venite împreună, la pachet, m-au întristat suplimentar. Dacă mi se ia dreptul la pensie, măcar să mi se lase dreptul de a munci. Cât încă pot. Oricum, refuz domnilor această pensie. O fac cadou regimului Băsescu-Ponta spre a astupa nevoi majore. Transmit pe această cale împuterniciţilor care mi-au “aprobat” pensia că renunţ la acest favor şi le-o donez. Să-şi vâre aprobarea în... ce sertar vor ei.
