EURO cu două feţe

In fine, creste corul celor care inteleg ca criza zonei euro nu este in principal una a datoriilor publice (fiscala); ca ea se manifesta, in esenta, ca o criza de dezechilibre externe (de balanta de plati) si ca o criza bancara, ce au originea de fond intr-o defectuoasa constructie institutionala si de politici. Aici gasim explicatia pentru care, desi datoria publica si deficitul de cont curent ale SUA sunt mai mari decat datoria publica agregata si deficitul de cont curent ale zonei euro, dolarul american nu trece printr-o criza existentiala.

Zona euro (UM) nu este o uniune monetara autentica, ci mai degraba un manuchi de tari din UE, care folosesc aceeasi moneda si care intra sub incidenta politicii monetare comune si a pietei unice. Nefiind o uniune monetara propriu zisa (ce ar permite transferuri fiscale (dintr-un buget comun) ca modalitate de amortizare a socurilor asimetrice) si aducand laolalta economii cu incompatibilitati structurale majore (ele nu formeaza o "arie monetara optima'/optimal currency area), UM cunoaste tensiuni formidabile acum. Criza a revelat o fractura mare pe planul competitivitatii (cu concretizare in dezechilibre externe mari) intre Nord si Sud. Aceasta fractura exprima esecul ipotezelor privind convergenta reala inauntrul "pietei unice' (the single market); fara convergenta reala si in conditii in care nu exista mutualizare a obligatiunilor suverane si nici mecanisme de impartire a poverii deficite externe importante aduc spectrul intrarii in incapacitate de plata pentru unele tari.

Euro a pus la linia de pornire economii cu forte competitive foarte diferite. Germania, dupa al doilea razboi mondial, dovedise o capacitate de recuperare economica extraordinara, care s-a materializat in aprecierea constanta a monedei sale, marca germana; cam ce s-a intamplat si cu yen-ul japonez. In schimb, alte tari europene (intre care Italia, Spania, Grecia, Portugalia si chiar Franta) au utilizat cursul de schimb ca instrument de compensare a unor deficite de competitivitate. In anii de existenta euro a avut doua fete pentru tarile ce compun zona euro. Pentru Germania el a fost ca o marca subevaluata, care a propulsat forta ei industriala in interiorul UM, spre toate azimuturile. Pentru tarile din flancul sudic, mai ales, euro a fost un echivalent, un proxy supraevaluat al fostelor monede, ce le-a creat un dezavantaj in sustinerea activitatii de bunuri si servicii comercializabile (tradables). In plus, euro a redus enorm spatiul de manevra, de corectie a dezechilibrelor. Amintesc din nou intuitia lui Paul Krugman cu ani buni inainte de introducerea euro (Trade and Geography, MIT Press, 1991) ca in Europa se contureaza specializarea/concentrarea puterii industriale in Nord (in Germania, in special) Sudului ramanadu-i cu precadere activitati ce utilizeaza intensiv forta de munca –de pilda textile/confectii (articolul meu "Trilema politicii financiare: unde se despart apele', ZF, 11 iulie 2010). Si cum asemenea activitati sunt cele mai vulnerabile la competitia cu economii emergente concluzii vin de la sine. Nota bene: tarile sudice din UM au dintre cele mai reduse cheltuieli pentru R&D.

Dar exista o alta morala a lui euro cu doua fete. Criza asiatica din 1997-1998 a intarit teza ca politica de curs, ca politica industriala, poate ajuta la consolidarea si crearea de avantaje comparative. Altfel spus, ca are sens sa practici cursuri subevaluate, care sa mareasca nise de export (cumulat cu inlocuire de importuri) si, astfel, sa fie stimulata productia autohtona (dincolo de nevoia de a acumula rezerve valutare ca "tampon' la socuri externe. Adica, ceea ce pare a fi subventionare a productiei de tradables (si deci costuri instantanee, inclusiv pentru bugetul public) sa conduca in timp la castiguri de productivitate majore si la avans pe lantul valorii adaugate. Este diferenta intre logica avantajelor comparative privite static (optica ricardiana/ohliana) si cea a avantajelor comparative dinamice. Asa putem explica progresul economic al Japoniei, al Coreeei de Sud, al provinciei Taivan, al Chinei (dupa 1978) in perioada postbelica. Dar si al SUA cand s-a emancipat economic de Marea Britanie, sau politicile industriale initiate in Germania, in a doua parte a secolului XIX. In zona euro, euro pare sa fi functionat cu valentele unei marci subevaluate asupra economiei Germaniei, in timp ce era supraevaluat in raport cu forta competitiva a Sudului. Irlanda, este un caz aparte, fiindca acolo avem de-a face cu extravagante ale industriei financiare nereglementate. Drept este ca sistemul corporatist "bun' al Germaniei a ajutat-o constant. Citim si criza bancara din zona euro pe doua trasee: bancile din tarile creditoare au sustinut expansiunea lor comerciala, dar au finantat si activitati non-tradables in tarile debitoare.

Solutia de diminuare a dezechilibrelor "interne’ din zona euro prin devalorizari interne (reduceri de salarii/venituri si preturi ale activelor) are un sens economic, dar mai mult pe hartie. Fiindca este foarte dificil, daca nu o misiune imposibila, ca devalorizari interne sa fie mecanismul cheie pentru corectarea dezechilibrelor intr-o uniune monetara, in permanenta. Cei care dau exemplu Letonia omit sa spuna ca avem de-a face cu o economie mica, care cunoscuse mari castiguri salariale (venituri) in anii premergatori crizei si care avea alternativa modificarii consiliului monetar (nefiind in zona euro), ca in aceasta tara exista o problema etnica, memoria recenta a comunismului, etc. Letonia este un exemplu nepotrivit. Analogia care ar trebui sa ne puna pe ganduri este regimul etalonului aur din perioada interbelica, care a condus la un dezastru; corectiile dezechilibrelor externe se faceau prin politici deflationiste, de austeritate, care au adus la putere forte politice extremiste. Trebuie spus ca atunci nu existau stabilizatori automati care sa atenueze impactul recesiunilor (bugetele publice erau mici), dar exista instrumentul monetar de modificare a ratelor dobanzii si schimbarea, in extremis, a paritatii fata de aur. Se mai face comparatia cu reformele intreprinse de Germania dupa reunificare. Dar se subestimeaza faptul ca acele reforme au avut loc intr-o perioada de relativ calm, nu ca acum, cand lumea industrializata se confrunta cu un "triunghi al bermudelor' – criza financiara profunda, criza zonei euro si o criza sociala; si se omite ca Germania nu se confrunta cu problema deficitului structural de competitivitate.

Lectia ar fi: fie se creeaza o uniune monetara autentica, fie fortele centrifuge vor avea castig de cauza. Cum sa adancesti integrarea este insa o problema avand in vedere ca diminuarea in continuare a suveranitatilor nationale nu poate fi pur si simplu "decretata' de liderii europeni. Ce facem cu democratia? Intervine si problema: ce inseamna "More Europe' ca solutie la criza? Deoarece exista diferente de viziune intre protagonisti. Pe de alta parte timpul preseraza enorm.

Pentru Romania sunt numeroase invataminte: ce implica aderarea la zona euro; nevoia de spatiu de manevra, inclusiv politica de curs de schimb; cum sa fie sustinute competitivitatea economiei, castiguri de productitivitate si avansuri pe lantul valorii adaugate, rolul politicilor industriale autohtone si la nivelul UE, rolul bancilor in dezvoltarea economica, valorificarea rezervelor interne de eficienta, rolul educatiei (investitiilor in resurse umane), intelegerea curentilor de profunzime in economia mondiala, etc.