Europo, venim!

Acum e clar ca in loc sa citeasca statisticile si darile de seama trimise de Guvernul Tariceanu, Comisia de la Bruxelles ar fi castigat mult mai mult daca isi apleca atentia o saptamana asupra operei lui Caragiale. Daca, de pilda, bugetul acestei tari poate parea absurd, Caragiale il explica. El nu e numai un satiric, e unul dintre primii clasici ai anticipatiei. Nu stiintifice, cum a fost contemporanul lui, Jules Verne, ci politice.

Intr-un comentariu de anul trecut spuneam ca, oarecum paradoxal, arhaica si pitoreasca Romanie e mai cunoscuta in cultura mondiala pentru contributiile ei de avangarda, prin modernismul ei aproape insolit. Strainii cultivati ne stiu prin intermediul lui Brancusi, datorita dadaismului, prin teatrul absurdului. Am stabilit de multa vreme ca un text ca Miorita exprima original o formula romaneasca de a conjuga verbul a fi. Puteam avea oarece indoieli in legatura cu opere cum sunt "Cantareata Cheala", "Facerea Lumii" sau "Palnia si Stamate". Sunt ele chiar expresia a ceva romanesc de-a binelea, sau doar rodul unor individualitati speciale, ajunse intr-un spatiu cultural in care experimentul joaca rolul regulei?

Cred ca se cuvine sa ne linistim. Dadaismul si absurdul nu sunt pentru Romania simple facaturi la comanda, marfuri de export si atat. Ele poarta farame adevarate de specific national. Ne exprima.

Dupa ce au avut prilejul sa traiasca emotii artistice in fata unor opere ca cele pomenite mai sus, europenii au acum posibilitatea sa traiasca emotii poli- tice si civilizationale, dormind in pat cu originalul generator de absurd mereu proaspat. Urmuz, Tzara si Ionescu vin linistiti la reuniunile lor simandicoase, dau interviuri, adopta legi, se incaiera delicios, se balbaie sublim, confunda adevarul cu minciuna, realul cu imaginarul si ingroapa logica formala sub un strat gros de fard.

Acum e clar ca in loc sa citeasca statisticile si darile de seama trimise de Guvernul Tariceanu, Comisia de la Bruxelles ar fi castigat mult mai mult daca isi apleca atentia o saptamana asupra operei lui Caragiale. Daca, de pilda, bugetul acestei tari poate parea absurd, Caragiale il explica. El nu e numai un satiric, e unul dintre primii clasici ai anticipatiei. Nu stiintifice, cum a fost contemporanul lui, Jules Verne, ci politice. Caragiale e un Nostradamus al istoriei romanesti. Citind Scrisoarea Pierduta nu mai pierdem vremea sa calculam ce va fi anul viitor sau peste un deceniu. Stim deja: o alta Joitica, o alta scrisoare botita in corsaj, un alt politai gata sa striveasca pe oricine, pentru ca e strivit sub remuneratii prea mici, un alt potentat la minut pentru care glasul istoriei suna mereu doar a clopotei adormitori.

In vreme ce presedintele se indigneaza in 2007 in legatura cu un biletel trimis de premier in 2005, ciobanii, industriasii, coafezele, mezelarii, fermierii si chelnerii asteapta sa afle ce reguli noi o sa le schimbe viata. Si de cand. Si cum vor fi ei ajutati sa faca asta. (Procesul descris de mine aici se cheama integrare europeana si e ceea ce ar trebui sa se produca dupa aderarea europeana stropita din belsug cu sampanie si artificii acum trei saptamani). Ei asteapta degeaba.

Atunci cand teatrul unde e pusa in scena devine o intreaga tara, Scrisoarea Pierduta nu poate sa nu devina O Istorie Pierduta.