Fântâni cu nume de oameni

Beuca e un sat din Teleorman în care existau până mai anii trecuți fântâni ce purtau nume de oameni. Cele rămase fără apă s-au mutat pe câmpul din marginea satului. Cele în care a secat viața s-au mutat   în cimitir. Fântâna cu numele de Ilie Calotă a ales să se mute, încă din timpul în care îi erau vii izvoarele, într-o carte. O carte de poezii prin care umblă o groază de doruri, însă și niște oameni, cei de prin preajma inimii lui, dar și  Dumnezeu, căruia el se încumetă să-I scrie cu litere ce miros asemenea sufletului  său de plugar, adică a țărână. Și puțin și a lumină rece de lună, căci îndeosebi noaptea capătă plugarul din Beuca îndrăzneala de a-și povesti sufletul. Nu pe tot, fiindcă din fântâna Ilie Calotă a izvorât o altă fântână, numită Floarea Calotă, care și-a făcut un crez de viață din a povesti restul și încă ceva pe deasupra.
   
Este cu neputință ca auzindu-i vocea să nu-ți simți  gândurile venind de pe unde sunt plecate și pornind cu toatele spre cerul și pământul de acasă. De oriunde ai fi, atunci când te lași viscolit de cântecele Floarei Calotă, devii obligatoriu din sud. Se fac toate celelalte puncte cardinale sud, așa cum se fac nord atunci când cântă Vicoveanca. Doar că pe Foarea Calotă o auzim și vedem destul de rar pe la televizor. În orice caz, mai rar decât am merita și-ar merita. Poate că de vină e faptul că fiica poetului-țăran Ilie Calotă nu prea-și trimite vocea pe la nunți, iar televiziunile și-au făcut obiceiul de a căuta mai mult pe acolo. Floarea Calotă crede, oricât de paradoxal ar părea, în prospețimea vechimii. Cântecele sale au parfumul scoarțelor păstrate în odaia de la drum din casa bunicilor. Foșnește în ele borangicul ștergarelor de nuntă și chiuie șoptit înserările cu gust de vin din ulcioare.
  
Și-atunci când sunt despre moarte, cântecele Floarei Calotă sunt cântece de nuntă. Cântece de viață, adică. E singurul fel în care poate să se împotrivească trecerii timpului. Și-o face întinerind trecutul, învelindu-l în lumina vocii sale. O lumină care viscolește și atunci când crezi că doar adie. Floarea Calotă a pornit din Beuca spre lume cu toate izvoarele fântânilor de acasă la ea. Le poartă pretutindeni cu sine. Ca să-ți potolească setea de obârșii. Dar nu și-o potolește niciodată.
  
Cum să fie fântânile din preajma satelor din sud părăsite? Și cum să fie cei mutați prin cimitire amintirea unor fântâni  ce s-au golit pentru totdeauna de viață? Toate acestea sunt numai o părere, semn că Dumnezeu i-a răspuns lui Ilie Calotă la scrisoare.
 
Uitați-vă în cântecele fetei sale, Floarea, priviți înăuntrul lor cât mai departe. Se vede timpul întinerind. Trecutul făcându-se prezent, iar moartea făcându-se viață la loc, cum a mai fost. Privind, simți cum îți vine să dai cu toate spaimele de pământ și să chiui. Și cum aerul începe să miroasă a pelin. Iar lacrimile, a început de dumnezeire.