Fantomele din Iaşi

Dragă tată, săptămâna trecută am fost în Iaşi. După doi ani de când am plecat de acolo şi am venit în Bucureşti, asta este prima dată când pun piciorul din nou în Iaşi. Deşi vizita mea a durat doar două zile, în plan subiectiv am simţit-o ca pe un periplu sfânt, cum era deunăzi pentru mine intratul într-o biserică.

La început m-a lovit liniştea oraşului. Erau orele şapte ale dimineţii şi oamenii începuseră deja să meargă la serviciu, maşinile treceau pe străzi conduse de şoferi grăbiţi, dar parcă o făceau în şoaptă, pentru a nu tulbura o pace anume, doar de ei ştiută. Colinele se ridicau blânde în jurul oraşului, soarele roşiatic începuse să scalde în căldura lui molatică străzile proaspăt asfaltate şi clădirile acelea care îţi vorbesc parcă din alte vremi.

Apoi m-a lovit sentimentul că Iaşiul nu are prezent; acest oraş era viu pentru mine doar prin amintiri, prin tot ce am trăit acolo. Pluteam printre oameni de parcă aş fi fost într-un film; de parcă totul s-ar fi derulat în imaginaţia mea; oamenii pluteau şi ei de parcă nu erau reali, ci doar locurile erau reale, fiecare bucată de oraş având în derulare o scenă anume şi o persoană anume, din trecut, scenă care se derula aievea în faţa mea.

Fireşte că Iaşiul are prezent, are viaţa lui, oamenii lui, sângele lui. Chiar dacă lucrurile au un alt ritm, aparent mai lent, chiar dacă viaţa culturală a acestui târg, odată de prim rang, este mai săracă şi firavă din punctul de vedere al ochiului public, susţinută cu greu de minţile scânteietoare şi spiritele puternice care vieţuiesc acolo, Iaşiul are prezent. Chiar dacă tot nu circulă tramvaiele din cauza unor lucrări la şosele începute de prea multă vreme..., chiar dacă s-a închis Clubul Presei şi atâtea alte crâşme unde odinioară se asculta folk, rock, blues şi jazz, iar în locul lor există acum terase cu canapele roz şi cu muzică de prost gust ascultată cu başii la un volum mult prea mare (unde nici măcar băieţii veniţi să-şi etaleze ţoalele, maşinile şi fetele nu pot rezista prea mult fără ceva la bord); chiar dacă Teatrul se joacă într-un cub şi educaţia s-a mutat la mall, oraşul Iaşi există. Altfel, dar există. Trebuie, de bună seamă, să trăieşti în el ca să-l descoperi, să-l ştii şi să-l iubeşti din nou.

Însă, în scurta mea trecere prin Iaşi, nu am avut când să-i descopăr prezentul prezent, ci l-am simţit prezent în mine cu trecutul lui. De la primul picior pus cu grijă pe peronul gării, emoţia atâtor clipe, pe care nu le ştiam atât de puternice, trăite acolo m-a amuţit. Am păşit fiecare pas tremurând.

Târgul Ieşilor este pentru mine pântecul din care am renăscut. Perioada petrecută acolo, studenţia, a fost pentru mine o lungă gestaţie;
atunci eu am fiinţat ca într-un uter generos, călduros şi reconfortant, mută, neştiind şi nevăzând. Auzind doar. N-am înţeles atunci aproape nimic din ce mi s-a întâmplat, dar tot ce am trăit atunci mi-a rămas adânc întipărit în codul celulelor, ca un al doilea ADN. Iar căldura aceea moldovenească, cu o încărcătură atinsă de alte stele, mi-a modelat pentru totdeauna relieful interior.

Iaşi - oraşul magic învăluit în miros de tei, facultăţile şi viaţa noastră din dealul Copou, cu bani de covrigi şi de-o bere doar, dar cu nopţi fericite şi Lună pe străzi; cu cenaclurile de folk, cu multă inimă, muzică şi poezie, cu graiul încă al lui Creangă, cu tineri filosofi, cu mistici şi romantici, cu filme de artă, cu serile magice în sala Filarmonicii, cu reuşite la Operă sau la Teatru, cu destui Oameni, ceva Bătrâni şi câţiva Profesori mentori - o dumbravă de înţelepţi... Iaşi. Unde te mai poţi îndrăgosti, dacă nu acolo?
Am plecat de acolo dureros în lume, în viaţă, ca într-o naştere, în căutarea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte...