Fara partide?

Intervievat recent de al nostru Mircea Dinescu, poetul rus Evgheni Evtusenko era de parere ca partidele sunt existente anacronice, iar competitia politica inseamna irosire de energie si sperante. Scormonitorul de metafore a fost dintotdeauna inaintea contemporanilor sai, dar o societate fara de partide este greu de imaginat si tocmai de aceea pare o poezie avangardista. Satul de preoti si, mai apoi, de militari, omul a simtit nevoia sa-l inventeze pe politician si sa-i dea pe mana Cetatea. Crucea si sabia facusera destule victime si asta ii speriase de moarte pe cei multi, truditori in afara zidurilor bisericilor si fortaretelor. Societatea civila s-a nascut pe ruinele increderii in regimentele de sutane si vipusti dintr-un instinct colectiv de aparare. Si de razmerita. Folosindu-si cuvantul mieros (aidoma fetelor bisericesti) si pumnul (reminiscenta cazona), politicianul n-a trebuit sa astepte cine stie ce pentru a subjuga masele credule si dezamagite. Turmele inselate si prostite de atatea ori s-au aruncat increzatoare la picioarele noului pastor si i-au jurat credinta vesnica. Si cum afacerea prospera, "intreprinzatorii" de ideologii s-au strans in partide politice, iar exploatarea individului a atins perfectiunea perversitatii. Ca au fost carteluri politice ori numai partide monolitice, "bolile sociale" n-au diferit defel, desi sistemul isi schimba frenetic si amagitor firma de la intrare.

Poate ca urmasul lui Lermontov are dreptate cand vorbeste despre anacronismul partinic, de vreme ce plamaditorul de versuri si-a impartit destinul intre URSS si SUA. O ruta pe care si noi, romanii, am ratacit si ratacim inca, incapabili sa ne vindecam de nostalgii si himere. Si sa alegem drumul de mijloc. Un zbucium ce ne sleieste de energie, orchestrat, constient sau nu, de fel de fel de politicieni nechemati. Pai, doar un nechemat era in stare sa se trezeasca vorbind din fruntea Ministerului Razboiului si sa aminteasca omenirii ca suntem neam de tradatori. Zarva iscata in alianta oranj si exportata rapid si periculos in cazematele natoiste este exemplara pentru falimentul clasei politice carpatine. O clasa situata, din pacate, mereu pe contrasensul intereselor reale ale tarii. Un faliment de care nu este straina nici surata ei americana, atata timp cat omologii atanasiilor de peste Ocean au zgandarit un conflict economico-religios letal, cu consecinte posibil apocaliptice. Intriga de alcov penelist pe marginea retragerii soldatilor romani din Irak, ce se vrea acum dezbatere publica, este expresia amatorismului lalau din politica de grataragii practicata pe malurile Dambovitei. Caci, respectand traditia suie a locului, dezbaterea va ocoli iarasi poporul, dar va regla (definitiv?) niste conturi portocalii, inainte ca mirii imbasescizati ai anului 2004 sa-si ia catrafusele si sa plece la anticipate, cu puci cu tot. Ei, bravii politicieni, pun la cale manipulari scandaloase si cabale sulfuroase, starnind indignare si perplexitate. Si tot ei arunca in derizoriu temele serioase, ca nu cumva gloata sa adulmece putreziciunea si lipsa de caracter a impostorilor alesi prin vot. Maestri ai dezbinarii premeditate si scamatori neintrecuti ai ridicolului funest, politicienii de aici si de aiurea isi traficheaza faconda in scopuri oculte, in baile de multime si sub reflectoarele orbitoare. O imensa si grosolana prefacatorie, acceptata si incurajata de cohortele de naivi, ca giranti infailibili ai circului de partid si de stat.

E de conceput o lume fara partide? Ma tem ca nu. Raul acesta va fiinta de-a pururi, caci lupta pentru putere este reflexul haitei, al cetei originare, si ce altceva este partidul daca nu o ceata cu platforma aparent ideologica?