x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Farfurii zburătoare?

Farfurii zburătoare?

de Andrei Bacalu    |    07 Iun 2009   •   00:00
Farfurii zburătoare?

Obiectele zburătoare neidentificate au debutat la data de 24 iunie 1947, când un pilot amator, Kenneth Arnold, a comunicat prima observaţie a nouă astfel de OZN-uri. Descrierea lui - "au o formă de bumerang şi alunecă prin aer ca un disc lansat pe suprafaţa unui lac" - a fost doar parţial preluată de cei care l-au ascultat. Cuvântul reţinut a fost "disc". De aici la "farfurie", evident zburătoare, nu mai era decât un pas. Era o primă greşeală dintr-o lungă şi agitată istorie.



Un copil născut la începutul erei OZN-urilor a atins sau a depăşit azi vârsta pensiei. Interesul pentru fenomen este constant, în pofida a şase decenii de afirmaţii neînsoţite de vreo dovadă cât de cât convingătoare. Domeniul, să-l numim ozenologie, a suferit câteva schimbări în decursul timpului. Nu a dispărut, în pofida speranţelor unor raţionalişti naivi.

Primul sfert de veac, până în 1973, a fost dominat de adevărate "valuri" de observaţii, la început în Statele Unite, mai apoi în întrega lume. Perioade de acest fel sunt descrise în 1947, 1949, 1952, 1957, 1965 şi 1973. Ultimul "val", cel din 1973, a fost urmat de o scădere dramatică a numărului de OZN-uri.

Explicaţia oferită de un ozenolog pasionat (să evităm cuvântul "fanatic"), Karl Pflock, este uluitoare. El susţine că vizitatorii extratereştri au sosit prin 1947, dar au plecat în 1973 spre alte meleaguri cosmice. Toate observaţiile ulterioare sunt înşelăciuni!

Mai simplă şi mai simpatică pare o altă explicaţie, aparţinând scepticului Robert Sheaffer. În 1973, televiziunea apucase să pătrundă în marea majoritate a locuinţelor, lăsând mai puţin timp pentru observaţiile nocturne în aer liber. Din acel an datează şi o evidentă scădere a interesului pentru "luminile de pe cer". Era nevoie de o noutate. Şi ea nu s-a lăsat aşteptată.

Încă din 1966 începuseră să fie pu­blicate relatări ale contactului direct cu extratereştrii. Se vobea despre "răpirea" unor oameni care erau supuşi de către piloţii şi pasagerii OZN-urilor la tot felul de investigaţii. Primele "victime" au fost soţii Betty şi Barney Hill, locuitori ai unei zone rurale din New Hampshire. Ei au fost "răpiţi" pe un drum de ţară, dar în puţină vreme au fost descrise atacuri ale "străinilor" care îşi permiteau să pătrundă în casele pământenilor.

Prin 1990 poveştile cu "răpiţii de OZN" erau la fel de frecvente ca şi cele privind cultele satanice sau alte asemenea mituri urbane. Dar ele au început să pălească în confruntarea cu lipsa de probe convingătoare, fără a mai vorbi de asemănarea cu unele forme de patologie psihiatrică. În zilele noastre, "victimele" unor asemenea incidente nu mai joacă decât un rol secundar în marea dramă a istoriei ozenologiei.

Se poate vorbi despre două direcţii semnificative în tot ce este legat de OZN-uri. Pe de o parte se menţine grupul celor care pretind că au fost "contactaţi" de extratereştri şi au avut revelaţii induse de aceştia. Celălat grup foloseşte uneltele prozei ştiinţifico-fantastice, încercând să ne convingă, aşa cum spune un adversar, că o vrabie cântăreşte mai mult decât un elefant. Printre ei se află şi căutătorii de "epave" extraterestre.

Prima presupusă prăbuşire a unui OZN a fost descrisă de un scenarist de film, Frank Scully, care a folosit relatările inventatorului Silas Newton şi ale omului de ştiinţă Leo GeBauer privind aterizarea forţată a unui OZN în apropiere de Aztec, New Mexico. Din păcate cei doi s-au dovedit a fi nişte simpli infractori de drept comun.
La fel stau lucrurile cu incidentul de la Roswell, New Mexico, din 1947. Acesta nu a ajuns la modă decât după 1980, când Charles Berlitz (faimosul autor de cărţi privind triunghiul Bermudelor) l-a popularizat într-un volum plin de imaginaţie, dar plin de inexactităţi, voite sau nu.

Fotografiile şi înregistrările video ale fenomenului OZN au pierdut mult din importanţa care li se dădea pe vremuri. Lucrul pare ciudat într-o epocă în care abundă camerele digitale, în telefoane sau nu. Nu am mai văzut de mult amar de vreme o fotografie sau un video de OZN, cu toate că internetul le-ar putea face cunoscute într-o clipă întregii lumi.

Să ne mulţumim cu teoriile conspiraţiei? Să credem că OZN-urile există, dar informaţiile sunt ascunse de NASA, Pentagon, FBI, CIA şi alte asemenea organizaţii? Să-i ascultăm pe cei care susţin că astronauţii au fost contactaţi de micii omuleţi verzi? Sau poate să acceptăm ideea că toate ma­rile progrese tehnologice provin de la bordul navelor spaţiale eşuate pe pla­neta noastră? Nu-mi vine a crede.

×
Subiecte în articol: editorial