Fictiuni - Clasa muncitoare ajunge in rai?

Da, stim cu totii ca este titlul unui film din 1971, semnat de Elia Petri, cu Gian Maria Volonte in rolul principal. Intrebarea este, asa sa fie oare?

Cu aproape un secol inainte de acest film, in 1883, un anume Paul Lafargue, socialist franco-cubanez, lenevea intr-o celula relativ luxoasa dintr-o inchisoare situata nu departe de cartierul Latin din Paris, discuta relele capitalismului in timpul unor lungi si copioase mese de pranz luate in compania unui vechi colaborator si acum vecin de detentie, Jules Guesde, isi perfectiona cunostintele de limba germana si isi revizuia un mic volum "Dreptul de a fi lenes", asta cand nu se relaxa in cada de baie din celula, daruita de Friedrich Engels. Lafargue era ginerele lui Karl Marx.

La fel ca multi alti activisti contemporani, el condamna ziua de lucru de 12 pana la 14 ore din fabricile vremii si, spre deosebire de celebrul sau socru, nu se multumea sa critice conditiile de munca, ci chiar munca, pe care o considera "principala cauza a degenerarii intelectuale si a deformarilor organice in sistemul capitalist". Lafargue privea cu dispret "dreptul la munca" cerut de alti socialisti, cerand in schimb dreptul la odihna, la lene, dreptul de a citi, a picoti, a chefui si a iubi, dreptul la o vacanta continua.

Drept pe care il solicitau si cativa autori contemporani, unii precum Carl Honore (Lauda incetinelii), John de Graaf (Timpul recastigat) sau Pat Kane (Etica jocului) se multumesc sa ceara un ritm mai lent de munca, un plus de calm in orele dedicate activitatilor productive. Altii, Tom Hodgkinson (Cum sa devii lenes) sau Corinne Maier (Evadarea din ierarhie) doresc schimbari revolutionare, eliminarea muncii.

De ce oare atata zgomot, atata risipa de energie in favoarea indolentei? Sa fie oare lenea o solutie pentru o lume mai buna, mai pasnica, mai fericita?

Subiectul are o frumoasa si solida traditie. Aristotel (Politica) sustine ca un cetatean "ideal" nu se poate ocupa de negot, agricultura sau mecanica, el are nevoie de suficient timp liber si de independenta materiala pentru a se dedica unor activitati sociale semnificative. "Principiul actiunii este lipsa de ocupatie productiva", conchide marele ganditor. Cicero isi anunta adeptii ca odihna este o conditie esentiala a fericirii. Horatiu se intreba cu tristete de ce trebuie sa muncim atat de greu intr-o viata atat de scurta.

Peste multe secole, pe vremea in care Lafargue (concediat de la o societate de asigurari) se relaxa (pe banii lui Engels) cu un balon de coniac in mana in inchisoarea Sainte Pelagie, convins ca reducerea orelor de lucru va creste productivitatea, elitele il mai citau inca pe Aristotel, romanticii si transcendentalii se plimbau prin natura si se plangeau de comercializarea vietii, in timp ce etica protestanta a muncii pana la epuizare, adusa de Reforma si de revolutia industriala, se instala nestingherita. Evadarea din cotidian, ocolirea efortului ramaneau privilegii ale bogatilor, pentru altii ele erau reduse de regula la o scurta vacanta inghesuita intre lungi perioade de munca grea. Pentru clasa muncitoare odihna era fructul oprit.

Lenin si ciracii sai socialisti nu erau convinsi de justetea teoriilor lui Lafargue si nu au facut din lene o institutie sau o obligatie. De fapt au interzis-o lansand marsavul concept de parazitism social, util mai ales impotriva dizidentilor. Altii, radicalii francezi, anarhistii spanioli, marxistii italieni si cativa americani lunatici, nu s-au lasat si au cerut maselor sa nu mai lucreze, pentru a-si castiga astfel libertatea. Nu au reusit.

Se munceste din ce in ce mai mult, cu 20% mai mult decat in 1970, sustin statisticienii, vacantele americanilor sunt din ce in ce mai scurte, in Peninsula Iberica siesta este amenintata de disparitie, la Paris saptamana de lucru se lungeste vazand cu ochii...

In acest climat cartea lui Tom Hodgkinson "Cum sa devii lenes", pomenita mai sus, ne sugereaza sa incepem prin a arunca la gunoi toate ceasurile desteptatoare din casa, sa bem ceai, nu cafea, sa ne plimbam pe jos ("Pietonul este liber cu adevarat!"), sa-l detestam pe Edison ("De la Edison masinile nu s-au mai oprit!"), sa-l iubim pe Descartes, un mare amator de dimineti petrecute lenevind in pat, sa-i fortam pe doctori sa ne dea lungi concedii medicale pentru cele mai nesemnificative afectiuni.

Cat despre Corinne Maier, mentionata si ea cu "Evadarea din ierarhie", apelul la apatie politica totala ca forma de protest pare sa fie doar un excelent exemplu de exces retoric tinand loc de idee originala. Este poate prea mult zgomot inutil in aceste irealizabile apeluri la lene, privita ca infrastructura unei noi democratii, mai buna, mai calma, mai reusita. Evident influentata de faimosul psihanalist Jacques Lacan, Corinne Maier sustine ca arta de a trai este arta de a impreuna visele cu realitatea. Sa o luam in serios, sa credem ca asa e?

De ce nu? Doar traim in cultura care l-a nascut pe Mateiu Caragiale, cel care aseza pe prima pagina a "Crailor" nemuritoarea observatie: "Noaptea ma apuca in asternut".