Fierul de călcat – vechi vs nou

TRASĂ PE SFOARĂ  ●  Tanţa Munteanu, victima unei afaceri cu obiecte pe cale de dispariţie
Tanţa Munteanu, o bătrînă din Vintileasa Deal. Stă singură într-o coşmelie gata să cadă, în care se intră printr-o uşă tăiată în perete. Alcătuită dintr-o singură cameră, casa e lipită de grajdul în care stă vaca. Bătrîna poate şti astfel, în orice clipă, starea de spirit a vacii.

TRASĂ PE SFOARĂ  ●  Tanţa Munteanu, victima unei afaceri cu obiecte pe cale de dispariţie
Tanţa Munteanu, o bătrînă din Vintileasa Deal. Stă singură într-o coşmelie gata să cadă, în care se intră printr-o uşă tăiată în perete. Alcătuită dintr-o singură cameră, casa e lipită de grajdul în care stă vaca. Bătrîna poate şti astfel, în orice clipă, starea de spirit a vacii.

Cu vreo cîţiva ani în urmă, Tanţa Munteanu era să moară de ciudă c-au tras-o pe sfoară nişte escroci. Era pe vremea cînd prin satele judeţului bîntuiau tot felul de inşi în căutare de lucruri vechi, pe cale de dispariţie. În cercurile înalte de la Bucureşti erau la mare căutare lucruri scoase din uz din gospodăriile ţărăneşti: furci de tors la lumina opaiţului, lămpi cu gaz, ţesale, fiare de călcat cu cărbuni, vîrtelniţe şi căruţe cu două locuri. Escrocii veneau în camionete pline cu lucruri noi, pe care le ofereau în schimbul celor vechi.

La mare preţ în Bucureşti erau fiarele de călcat cu cărbuni. Bîntuia moda acestor unelte grosolane, cu mîner de lemn şi închizător în formă de cocoş. Cucoanele din lumea înaltă se făleau cu ele mai ceva decît cu  bijuteriile cumpărate la Ritz. Proaspeţii îmbogăţiţi le luau la preţuri exorbitante şi le aşezau în vitrinele de cristal ale vilelor ridicate în complexele rezidenţiale.

Mirosind afacerea, mulţi îşi făcuseră firme de trafic de obiecte tradiţionale, umblînd prin satele unde nu pătrunsese încă televiziunea prin cablu şi, deci, locuitorii erau mai puţin informaţi.

Tanţa Munteanu fusese extrem de bucuroasă cînd un cetăţean într-un balonsaid roşu-purpuriu şi pantofi nou-nouţi îi dăduse un fier de călcat electric, cu control automat al temperaturii şi şnur aurit, în schimbul fierului de călcat cu cărbuni. Îl pusese undeva prin magazie, deoarece nu-l mai folosea de cînd, vînturîndu-l în sus şi-n jos, să se încingă cărbunii, se deschisese şi era să dea foc la casă.

Într-o sîmbătă, veniră de la Bucureşti băiatul cel mare, cu nora şi cu cei doi nepoţi, elevi la un liceu din Londra. Nepoţii, băiat şi fată, se arătară extrem de încîntaţi de confortul rural. Doriră să doarmă afară, în fîn, şi, pentru că Tanţa Munteanu n-avea căpiţă, se mulţumiră şi cu un aşternut în grajd, lîngă vacă. Băiatul susţinea că poate comunica cu vaca prin mijloace telepatice. Drept pentru care era să se aleagă cu un corn în burtă. Fata o porni prin sat în căutarea unei discoteci. Tanţa Munteanu o avertiză să nu umble noaptea pe uliţă, deoarece ar putea fi violată. Fata nu se arătă deloc înfricoşată. – Au măcar prezervativ? Şi cum Tanţa Munteanu nu răspunsese, deoarece nu ştia despre ce-i vorba, ea scoase din poşetă un pliculeţ, mîndrindu-se cu el. La o adică, zise ea, li-l dau înainte de a trece la treabă.

Dimineaţa, profitînd de faptul că nepoata mai dormea încă, Tanţa Munteanu se duse tiptil-tiptil la poşetă şi scoase de acolo pliculeţul. Îl desfăcu şi îşi înfipse dinţii cariaţi în bucata de cauciuc. Nu reuşi să rupă o bucată, pentru a vedea dacă e atît de bună încît vlăjganii să renunţe în schimbul bunătăţii la violul planificat. Rămase convinsă că dinţii săi sînt de vină.

Din vorbă-n vorbă, bătrîna ajunse la chilipirul cu fierul. Merse în cămară şi aduse fierul cel nou, pe care-l arătă celor doi – fiu şi noră. Faţa băiatului se schimbă într-o grimasă de indignare. Mai diplomată, nora se stăpîni. Se mulţumi doar cu o privire întrebătoare.

– Ai făcut cea mai mare prostie din viaţa matale! Puteai să iei pe el 1.000 de dolari. La început, Tanţa Munteanu nu-şi dădu seama ce se  se întîmplase. După vreo jumătate de  oră de discuţie, înţelese că fusese trasă pe sfoară. Măcar ai adresa escrocului?, întrebă băiatul. Bătrîna îşi aminti cu greu. Băiatul îşi notă numele într-un carneţel cu arcuri din oţel, promiţînd că se va interesa de cum va ajunge la Bucureşti. După plecarea lor, bătrîna nu-şi găsi somnul. A doua zi, dimineaţa, se îmbrăcă şi merse în capul uliţei, la Sanda Trăistaru, o bătrînă despre care ştia că are un fier de cărbuni. O rugă să îi împrumute fierul. Sanda Trăistaru era o cărpănoasă. Şi de unde ştiu că o să mi-l dai înapoi? Brusc şireată, Tanţa Munteanu îi spuse că-i lasă drept gaj fierul electric. Vecina se lăcomi la obiectul strălucitor, vîrît într-o cutie viu colorată.

Se gîndi rapid că nu i-l va mai da înapoi.

Şi aşa se şi întîmplă. Cînd i se aduse fierul, ea minţi că nu-l mai are pe celălalt: i l-a mîncat boala de viţel, dînd de el pe prispă. Bucuroasă, Tanţa se întoarse cu fierul tradiţional acasă.

Cînd veniră din nou băiatul şi nora, le arătă fierul. Cei doi se enervară din nou. Fierul nu mai valora un chior. Trecuse moda fiarelor de călcat cu cărbuni.

Cel nou, rămas la Sanda Trăistaru, valora de zece ori mai mult.

Vreo jumătate de an după asta, Tanţa Munteanu încercase să-şi recupereze fierul modern.

S-ar fi chinuit şi azi, dacă n-ar fi murit între timp, încercînd să calce o bluză plină de benzină cu fierul de călcat cu cărbuni.

Ordonanţa noului primar

Era pe vremea cînd noul primar al Vintilesei dăduse o ordonanţă prin care se interzicea cu desăvîrşire producerea oricărui zgomot după căderea serii.

Se interziceau astfel:

● cîntecele (cu excepţia Imnului de Stat interpretat de Fanfara reprezentativă a Armatei)

● clopotele (cu excepţia celor de înmormîntare şi de grindină intempestivă);

● mugetele vacilor peste un anume nivel de decibeli;

● strigătele femeilor (cu excepţia celor  de urgenţă, gen "Săriţi, mă violează!")

Călcat de două trenuri

Tache Beldiman din Vintileasa din Vale a fost călcat de două trenuri. Primul venind dinspre Bucureşti, celălalt, dinspre Suceava. Ancheta Procuraturii a durat cîţiva ani şi a însumat 500 de metri cubi de dosare. Trebuia stabilit care dintre cele două trenuri îl omorîse. Cereau asta nu numai ancheta penală, dar şi ancheta internă deschisă de Ministerul Transporturilor. Parchetul avea nevoie ca să stabilească precis arma omorului, fără de care judecătorii nici nu s-ar fi uitat la dosar. Ministerul, ca să poată vedea dacă nu cumva trenul putea să frîneze pentru a evita impactul.

La început totul păruse simplu. Se mersese pe formula clasică potrivit căreia un ins tăiat de tren în bucăţi moare pe loc. Se atribui astfel primului tren responsabilitatea decesului.

Un grup de medici de la Spitalul Municipal avansară însă teza unei lovituri fatale date de al doilea tren, aducînd drept argument faptul că ochii celui decedat exprimau un început de mirare.

Cel cu scrisoarea

Petrică Doboş din Vintileasa Centru s-a gîndit să-i scrie lui Dumnezeu: să-i dea nişte bani, că-i muritor de foame. Cum să ajungă însă cererea sa la cel de Sus? Omul s-a sfătuit cu nevastă-sa, a mai întrebat şi nişte neamuri venite la el să împartă un lot dobîndit prin retrocedare, l-a sunat şi pe fiul său, care lucrează în Italia ca soră medicală la un spital care nu-şi plăteşte taxele, şi a ales să vîre o scrisoare pe sub uşa bisericii.

Găsind plicul, preotului i s-a făcut milă. L-a luat, a vîrît în el 50 de dolari şi, duminică, după slujbă, l-a chemat pe expeditor în altar.

– Nea Petrică, ai trimis o scrisoare lui Dumnezeu?

– Da, a răspuns ăla, uşor jenat că preotul s-ar putea să se supere că nu i-a dat-o lui.

– Nu-i nimic!, s-a grăbit preotul să-l liniştească, te înţeleg. Uite, Dumnezeu ţi-a trimis plicul acesta!

După ce l-a deschis, omul s-a arătat îngrijorat.

– Ce-i cu tine?, l-a luat la rost nevastă-sa. În loc să te bucuri, văd că eşti supărat.

– Şi dacă Dumnezeu mi-a pus o sută de dolari şi banditul ăsta de popă şi-a ţinut pentru el 50?