Finanţa, piaţa şi democraţia (II)

In opinia mea, inasprirea unor cerinte de capital propriu si lichiditate ca si o supraveghere mai riguroasa (din par­tea Consiliului European pentru Ris­curi Sistemice/ESRB) nu pot face fata la operatiuni riscante (de trading) ale acestor grupuri (sunt analize care arata ca noile reglementari Basel III sunt prea laxe, ca ar trebui sa se mea­rga pana la 14% capital propriu). Sin­dromul "too big too fail" netratat cum se cuvine va perpetua o stare de cap­tivitate a guvernelor fata de aceste grupuri. Lucru grav este ca se perverteste logica de functionare a eco­nomiei de piata. Fiindca este nefiresc ca pierderi ale industriei financiare sa fie socializate (pe spezele platitorilor de taxe si impozite) in mod recurent, in timp ce veniturile lucratorilor si investitorilor din aceasta industrie sa fie protejate.

"Hazardul moral" a fost accentuat prin salvari fara a fi contracarat de tratarea unor cauze de adancime. Si ma tot intreb de ce nu se recurge la o legislatie anti-trust, asa cum s-a intamplat cu alte industrii. "Izolarea" (ring-fencing) operatiunilor tra­di­tio­na­le de banking de cele de "trading", asa cum a fost propusa recent de o co­misie speciala in Marea Britanie, nu cred ca este indeajuns. Ce trebuie sa ne puna pe ganduri este ca industria revine treptat la obiceiuri pe­ri­culoase si cand fac aceasta afirmatie ma gandesc la riscuri sistemice. Mark Mo­bius, care este un om din piata cu mare experienta, facea referire nu demult la volumul de derivate care iar creste in ritm ametitor. Mai mult de 60% din veniturile nete ale primelor 6 grupuri financiare americane este obtinut din operatiuni de trading, precum inainte de criza. In loc sa diminuam din natura speculativa (de cazino) a activitatii bancare, ea se per­petueaza. Cand Nicholas Sar­ko­zy, David Cameron, Angela Merkel, in UE, au dojenit capii industriei financiare, replicile au fost rapide. Cat de stramba este situatia se vede din derularea tragediei grecesti, a dra­mei europene. Deoarece riscul de con­tagiune este foarte inalt (fiindca in­tegrarea face ca panica sa conduca usor la reinghetarea pietelor), implicarea (prin participarea la pier­deri/haircuts) sectorului privat in res­tructurarea datoriei suverane elene este evitata, refuzata cu vehementa de ECB si Comisie. Dar intre mari detinatori de obligatiuni elene sunt mari operatori din piata (market-makers), care au fost salvati de interventia guvernelor. Este o situatie tragicomica, o pervertire a regulilor de baza ale economiei de piata, care spun ca cine isi asuma riscuri se cuvine sa suporte consecinte. Daca ar fi numai situatia de criza actuala, poate ca ai trece cu vederea, avand in vedere indiscutabile riscuri siste­mi­ce. Dar concentrarea pe piete cres­te si grupurile bancare mari nu se dez­bara de practici rele. Este ca si cum mergem spre o permanentizare a starii de criza. Si nici guvernele, Co­misia in UE, Administratia in SUA nu par sa aiba forta de a rezista pre­siu­nilor industriei. Peste Ocean sunt ac­tiuni de diluare a prevederilor legis­latiei Dodd-Franck. Tot astfel se in­tam­pla si in Europa.

Al doilea proces tine de relatia intre economic si social. Econo­micul nu poate fi abstras din social, sa mi se scuze platitudinea. Criza financiara accentueaza un fenomen ingrijorator in tarile europene si in SUA; ma refer la ingustarea clasei mijlocii in ul­ti­mele doua decenii. Acest fenomen poate fi pus in corespondenta cu mersul teh­no­logiilor, cu cresterea economica ex­ploziva a Asiei (care a taiat din "mar­ket shares" detinute de eco­no­mii­le vestice), cu politici publice si, nu in ultimul rand, cu o financializare ex­cesiva a multor economii (in detrimentul altor activitati, al industriei). Fi­nancializarea a adus cu sine o redis­tri­buire a venitului net in lumea cor­po­ratista (o triplare, de pilda, a pon­de­rii finantei in totalul profiturilor in SUA in ultimele decenii) si in re­la­tia intre salariati si actionari (capital).