Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Expunerea crescută a băncilor la titluri de stat, dinamica accelerată a creditului de consum și proporția ridicată a împrumuturilor expuse riscului valutar sunt elemente care ar trebui să genereze o dezbatere la nivel național.
Instituția subliniază că aceste vulnerabilități nu alimentează direct inflația, dar complică semnificativ răspunsul politicii monetare. Iar realitatea este simplă: dacă într-o încăpere se simte miros de fum, nu putem afirma că nu există foc doar pentru că flăcările nu sunt vizibile.
În realitate, întregul tablou indică o presiune subtilă, dar persistentă asupra politicii monetare, asupra bugetului și asupra ideii de stabilitate. Când statul împrumută masiv, băncile sunt pe cale să ajungă să nu prea mai finanțeze populația, iar apoi întreaga economie reală.
Se strică ordinea firească a lucrurilor: sectorul privat ar trebui să tragă economia înainte, nu să fie deturnat pentru acoperirea cheltuielilor publice. Iar dacă deficitul nu este redus rapid, prin toate mijloacele posibile, prima sacrificată va fi populația, apoi întreaga economie. E un meci la care am mai fost.
În acest punct, te întorci inevitabil la Eugeniu Carada. Ctitorul BNR spunea, acum mai mult de un secol, ceea ce uităm cu uimitoare consecvență: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepțiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerțul și industria țării sunt în decădere. Vom îmbunătăți finanțele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale, care să ridice comerțul, industria, agricultura; să redea viață prin stimularea și înlesnirea tranzacțiilor private, precum și a lucrărilor publice ale Statului și ale județelor. Fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare și institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de șosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viață dat agriculturii și industriei noastre, vom mări avuția particulară și prin aceasta chiar vom înmulți și resursele tezaurului public.”
În esență, Carada afirmă că înainte să pretinzi bani la buget, trebuie să faci să funcționeze economia reală, zona tradable, coloana vertebrală care produce valoare și exporturi. Fără asta, taxele devin exerciții absurde de stoarcere a aceluiași burete uscat. Ajungi în situația lui Vespasian, care, întrebat de fiul său Titus cum poate taxa latrinele, a răspuns cu seninătate că „banii n-au miros”. Da, nu au miros, dar au o origine. Și dacă veniturile publice provin tot mai mult din taxe puse pe activități neproductive, din creșteri de impozite menite să acopere găuri bugetare, atunci ai intrat într-o logică greșită: aceea a statului care eșuează să genereze prosperitate și se mulțumește să o taxeze.
Iar „lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre” se vede, poate, cel mai clar în modul în care ne administrăm capitala. Bucureștiul funcționează, în 2025, ca o colecție de fiefuri locale, fiecare cu primarul său, cu poliția sa, cu agenda sa, într-o metropolă care ar fi trebuit de multă vreme să aibă o conducere integrată. Dezvoltarea urbană este haotică, investițiile sunt gândite pe bucăți, ca și cum sectoarele ar fi state independente lipite cu scotch pe aceeași hartă. Metroul nu comunică natural cu aeroporturile, județul Ilfov trăiește într-o ambiguitate administrativă permanentă, pentru că nu aparține de fapt unei viziuni comune.
De ce să existe dublaj instituțional, dublaj bugetar, dublaj de responsabilitate, când poți avea o structură metropolitană coerentă, în stilul Métropole du Grand Paris? O entitate care să planifice unitar, să investească unitar, să conecteze oamenii, resursele și infrastructura într-o singură poveste urbană. Dacă Bucureștiul ar deveni, în sfârșit, Marele București - o metropolă reală - am economisi bani, am elimina redundanțele, am crea spațiu pentru investiții care chiar schimbă lucrurile. Și, mai ales, am fixa exact acea problemă despre care vorbea Carada: risipa resurselor.
Pentru că bugetul nu este doar un tabel cu venituri și cheltuieli. Este un act de civilizație. Iar civilizația începe cu disciplina de a nu te minți singur. Dacă noi continuăm să împărțim un oraș în șase fiefuri și să pretindem că asta e administrare, dacă ne bazăm pe consum în loc de exporturi pentru creștere economică, dacă umflăm deficitul și ne rugăm apoi ca băncile să nu ne lase fără finanțare, atunci repetăm aceleași greșeli pe care Carada le denunța cu un secol și jumătate în urmă.
FMI poate spune că vulnerabilitățile actuale nu generează inflație directă. Dar e suficient să fragilizeze reacția politicii monetare, să facă mai dificil de calibrat dobânzile, să inducă mai mult risc în sistem. Inflația vine și din neîncredere, și din indisciplină fiscală, și din lipsa unei arhitecturi administrative eficiente, și din absența unei economii reale care să poată susține bugetul.
Iar când bugetul se clatină, statul își pierde echilibrul. Și odată cu el, întreaga țară. Dacă vrem să evităm asta, trebuie să facem ce zicea Carada: să reconstruim economia reală, să simplificăm administrația, să reducem risipa, să punem metropola București și restul administrației locale pe baze moderne și coerente.
Deficitul trebuie redus nu pentru că o cere FMI, ci pentru că așa funcționează națiunile care se dezvoltă. Pentru că banii poate că n-au miros, dar au direcție. Iar direcția lor ar trebui să fie spre investiții, spre producție, spre exporturi, spre infrastructură – nu spre acoperirea veșnicelor găuri.
În fond, sănătatea financiară nu este niciodată o problemă strict tehnică. E o problemă națională!
Citește pe Antena3.ro
