FMI si lefurile romanilor (1)

Fondul Monetar International e preocupat, de cativa ani incoace, de una dintre problemele noastre spinoase: salariile. Aparent, la mijloc e un paradox. Pentru ca, in timp ce noua ne este limpede ca in Romania salariile sunt mici, FMI zice ca ele cresc prea mult.

In realitate insa, confruntarea nu-i deloc paradoxala. Salariile romanilor sunt mici numai in raport cu preturile. Dar sunt mari cand le comparam cu eficienta economica.

De fapt, s-a ajuns si aici la o polarizare. Numarul salariilor mari creste de la an la an. Dar cele mai multe dintre salarii sunt extrem de mici. Rareori, romanilor le ajung banii de la o chenzina la alta. Salariatii s-au obisnuit, nu de azi-de ieri, ci de prea multa vreme, sa astepte cu nerabdare ziua de leafa. Pentru ca masa mare a salariatilor din tara noastra isi leaga executia bugetului de familie de ziua in care "se dau banii": atunci se fac cumparaturi, se platesc datorii, se achita notele de plata la telefon, chirie, intretinere si asa mai departe.

Fara indoiala, romanii sunt platiti prost. Un salariu mediu nu depaseste 150 de euro. N-are nici un sens sa facem comparatii cu tarile dezvoltate. Grav e insa faptul ca salariile din Romania sunt mici si in comparatie cu vecinii nostri. Si am in vedere atat salariul nominal (banii numarati efectiv, la casierie), cat si salariul real (puterea de cumparare a acestor bani). In Polonia, bunaoara, salariul real a sarit peste pragul din 1989. Noi, in schimb, ne-am cantonat la o putere de cumparare de numai 60% fata de acum 14 ani. De aici ni se trag nenumarate necazuri. Mai cu seama ca, in timp ce la noi preturile se apropie de cele din tarile dezvoltate, iar la multe marfuri chiar am luat-o inaintea celor mai scumpe piete din Vest, pretul muncii a ramas in coada Europei.

Din aceasta pozitie codasa n-ar fi tocmai lipsita de sens o intrebare: ce mai vrea FMI de la noi? E limpede ca vrea o armonizare: sa urcam intai eficienta si pe urma salariile. De fapt, ne cere sa indeplinim de urgenta criteriile de performanta in acele domenii in care, asa cum deseori s-au exprimat elegant reprezentantii FMI, rezultatele sunt incerte. Mai exact, ne cere "sa corectam slabiciunile" in cateva domenii, intre care: pierderile intreprinderilor publice, arieratele, deficitul cvasifiscal in intreprinderile de stat, subventiile, profitabilitatea, privatizarea si restructurarea. Sapte capitole de care depind salariile. In plus, FMI se teme ca majorarea salariului minim ar putea sa produca efecte in scara. Si ca, in consecinta, salariile romanilor care lucreaza in sectorul public se vor umfla.

Nu pot spune ca FMI sufla in iaurt. Ar fi un neadevar. E adevarat insa ca s-a fript cu o ciorba mult prea fierbinte in 1998, cand Guvernul a apasat pe acceleratorul castigurilor salariale acoperite de buget. Atunci, in societatea noastra, inclusiv in cercurile decizionale, inca mai dainuia convingerea ca simpla crestere a veniturilor populatiei ar determina o sporire a cererii interne. Si, mai departe, pe aceasta baza, o imbunatatire a cifrelor productiei. Formula, scoasa din carti, n-a functionat insa la noi. Din cauza structurilor invechite ale economiei romanesti si a produselor noastre in conflict cu criteriile de competitivitate. Rezultatele au fost contrare asteptarilor. Ne-am trezit, in ’98, in locul unor productii mai mari, cu… importuri mai mari. Au urmat reactii in lant: deteriorarea accentuata a contului curent si, mai departe, in absenta unor finantari externe, deprecierea puternica a leului pe piata valutara si reaprinderea inflatiei, in 1999. O lectie usturatoare. Insusita insa partial si aplicata tot partial. Asa ca FMI nu sufla in iaurt. Sufla intr-o ciorba ce nu mai este la fel de fierbinte ca in ’98, dar care frige, provocand necazuri.

Acum insa nu mai suntem in ’98. Suntem in 2004. Nu numai in cercuri politice, dar si in cercuri economice se contureaza clar ideea ca ar fi dramatic sa intram in Uniunea Europeana cu actualele venituri din munca. In plus, si-a facut loc ideea ca salariile romanilor, fiind atat de mici - si, in consecinta, neindestulatoare - , n-ar fi deloc rau daca ar incepe sa creasca substantial. Multi gandesc ca, la urma-urmei, o leafa mai buna ar fi un stimulent pentru o munca de mai buna calitate. Si inca un fapt: economia da semne de inviorare si asta o recunoaste chiar FMI. Inclusiv intreprinderi din sectorul de stat au inceput, vrand-nevrand, sa se intoarca cu fata spre piata. N-ar fi timpul ca si salariile s-o ia in sus? Din nefericire, nu inca. Mai avem de asteptat. Pentru o crestere generalizata a salariilor va fi nevoie de o innoire radicala si generalizata a comportamentului companiilor, investitorilor, comerciantilor si al salariatilor.

Locomotiva schimbarii a pornit. Inregistram: 1) o rata tot mai mare de crestere economica; 2) reducerea inflatiei si transformarea ei in dezinflatie; 3) restrangerea deficitelor bugetare si de cont curent; 4) consolidarea rezervelor valutare; 5) imbunatatirea accesului pe pietele financiare internationale. Mai e insa mult pana departe. Economia nu-i capabila inca sa alimenteze bugetul cu sume din care sa fie suplimentate salariile. Fiindca la noi, cele mai multe intreprinderi se mentin pe linia de plutire, cu o eficienta modesta a muncii, cu cresteri mari ale costurilor de productie si cu o competitivitate aflata la mare departare de exigentele acestui inceput de secol XXI. Pana va fi altfel, vom continua sa primim doar 150 de dolari pe luna. In medie.