Fondurile UE şi băncile

Nu demult am participat la o dezbatare privind absorbţia fondurilor comunitare. În discuţie am subliniat înclinaţia foarte redusă, ce nu este incomprehensibilă, a băncilor private de a se implica în finanţarea proiectelor agricole, în finanţarea modernizării mediului rural.

Am mai spus, printre altele, că ar fi bine dacă Comisia Europeană ar ajuta la formarea unei entităţi financiare dedicate finanţării proiectelor din agricultură. Şi că în acest scop ar fi bine să fie utilizate fonduri europene; mai concret, este vorba despre capitalul unei asemenea instituţii financiare. Unii este posibil să aibă rezerve mari faţă de această idee pornind de la experienţa nefastă din deceniul trecut cu Banca Agricolă, de la dificultăţile inevitabil majore în a constitui o nouă entitate financiară de la firul ierbii (inclusiv necesitatea de a avea personal bine calificat, cu înţelegerea problemelor specifice ale agriculturii).

Dar nevoile în domeniul rural/agricol sunt uriaşe şi neacoperite şi nu văd băncile comerciale cu activitate tradiţională făcând ceva ieşit de comun în această privinţă. Iar a argumenta că implicarea statului ar fi contraproductivă mi se pare neavenită în condiţiile crizei de acum. Aş mai adăuga un aspect relevant: după al doilea război mondial, în Franţa, Germania şi alte ţări vest-europene au funcţionat insitituţii cu participare a statului, care au avut un rol major în reconstrucţia economică.

Să luăm de exemplu Die Kreditanstalt fuer Wiederaufbau (KfW), în Germania, care există şi în zilele noastre şi este o pârghie importantă în politica publică formulată la Berlin. Tot astfel există instituţii financiare menite să-i sprijine pe fermieri - vezi experienţa Irlandei. Avem şi bănci cooperatiste în Belgia, Olanda, Elveţia etc. Prin urmare, este nepotrivit să spui că statul nu are ce să caute în sprijinirea/finanţarea agriculturii.

În România, o asemenea instituţie ar putea să ajute foarte mult la coagularea eforturilor micilor fermieri pentru a putea căpăta forţa de negociere cu marii angrosişti, pentru a obţine preţuri mai bune în activitatea de desfacere, pentru a-şi dezvolta logistica ca instrument de uz colectiv. Drept este că o asemenea instituţie nu trebuie să devină o povară pentru bugetul public şi acesta este motivul pentru care m-am gândit la capitalizarea ei cu fonduri europene nerambursabile.

CEC nu a primit un răspuns satisfăcător din partea CE. Argumentul că o capitalizare suplimentară ar fi acceptată la Bruxelles numai dacă s-ar privatiza (fie şi parţial) banca este de neînţeles. Nu suntem în condiţii normale pe piaţă, care să sugereze că o capitalizare suplimentară ar fi concurenţă neloială. Când mecanismul de creditare este atât de precar, intervenţia autorităţii publice are sens. Aşa cum fac de altfel autorităţile publice din ţările unde au sediul băncile-mamă.

Dar, dincolo de ceea ce cred a fi un argument netemeinic din partea Comisiei, se ridică chestiunea pe care am evocat-o mai sus: modul în care fondurile europene pot găsi o utilizare suplimentară în condiţiile crizei economice. Sper ca oficialii CE să ajungă la concluzia că PAC şi dezvoltarea regională trebuie examinate şi prin prisma contextului nou-creat de această criză, că trebuie găsite modalităţi de absorbţie a fondurilor care să uşureze din restricţia bugetară teribilă sub care operează guvernele din noile ţări membre.

Mărirea prefinanţărilor, renunţarea la co-finanţări, finanţarea de proiecte de anvergură regională pot fi completate de proiecte în domeniul modernizării rurale precum crearea unei instituţii dedicate creditării în mediul rural. Este nevoie, în acest sens, de imaginaţie şi pragmatism. Sper ca preşedintele reconfirmat Barroso şi comisarul Almunia, care va fi şi el probabil reconfirmat, să fie imaginativi în privinţa utilizării fondurilor UE.