Freddy Gârbaci, romancierul

Oho, cu câtă nerăbdare am aşteptat Paraclet-ul lui Freddy Gârbaci ! “Ce combinaţie onomastică americano-românească, în consonanţă cu sensul romanului !” , vorba lui Alex. Ştefănescu, prefaţatorul. Citisem câte ceva despre noua carte a mai tânărului meu concitadin. Pentru că, dacă nu ştiaţi, amândoi venim din Turnu Măgurele, dintr-un judeţ mănos în condeieri şi frământători de glod al cuvintelor. Paraclet !? Habar n-am ce înseamnă, caut în DEX. Degeaba. Nu găsesc nimic, mă duc cu gândul la paracliser, dar nu-mi este îndeajuns. Rog pe cineva să cerceteze dicţionarele on line (aşa s-or numi ?), să mă lămurească. Duh Sfânt, asta e, un termen religios, mi se răspunde. Şi mă apuc să desfrunzesc ditamai cărţulia. Mă prinde noaptea, gata, mâine trebuie să fiu cu nişte clienţi la instanţele de judecată, în faţa “crupierilor în robă”. Evit verbul a apăra, deoarece, din nefericire, avocatul seamănă tot mai mult cu un cioclu, iar nu cu un apărător. Fiindcă îşi conduce clientul pe ultimul drum al libertăţii, la atât se reduce rolul său în justiţia din epoca multilateral globalizată. Să mă întorc la carte, totuşi, dar ştiţi ce găsesc acolo ? Cică “justiţia e un cancer şi un mijloc de control, de manipulare şi de intimidare”. De aceea, Maximilian Robespierre are dreptate când scrie în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului că “Orice instituţie care nu porneşte de la axioma că poporul este bun, iar omul legii este coruptibil, este formal greşită”. Freddy zice asta, nu eu, nu săriţi să-mi tăiaţi pleadoaria ,doamnelor şi domnilor magistraţi, de aici şi de oriunde ! Trec de prima sută de pagini, şi de a doua, mă opresc pe la jumătate. Trebuie să mă dezmeticesc, sunt uluit. Sun câţiva prieteni, iubitori de carte. Fraţilor, tocmai citesc cel mai bun roman postdecembrist ! trâmbiţez în stânga şi-n dreapta. Dau de veste tuturor, Paraclet se numeşte revelaţia literară ! Cum ?, n-am înţeles, ce nume e ăla, aud peste tot ? Îl dictez pe litere, pe silabe, la fel şi cu numele autorului, ce vreţi, onomastica din sud este ea însăşi un basm ! Raul Bodea este avocat, ca şi scriitorul, ca şi mine. O rotiţă a corporatismului dement, fortăreaţa aceea “erectă, hrănită din fluxul banilor electronici, ispită recentă, obiect de adoraţie şi închinare publică”. Ei bine, acesta este personajul poveştii, paracletul, protectorul, apărătorul celor mulţi şi neajutoraţi, mângâietorul. În jurul său se ţes intrigi judiciare, amoroase, politice, poliţieneşti, toate ingredientele aducătoare de succes şi suspans în demersul romanesc. Câteva zile mă însoţeşte pretutindeni, e cu neputinţă să-l mai alung, mă obsedează, îi repet frazele, replicile, imitaţie desăvârşită ! Cum să i mă opun, când el îmi spune că “nimic nu rezistă ecranului, televiziunea trebuia scoasă în afara legii şi declarată crimă împotriva umanităţii. Fanii divertismentului televizat ar merita să fie condamnaţi la lectură silnică de la 2 la 5 ani. Ca pedeapsă accesorie, două ore zilnic dedicate dialogului cu subiect cultural. Centrele de cultură ar putea fi viitoarele locuri de detenţie pentru telespectatori. Prima perioadă, cea critică, trebuie petrecută într-o secţie de dezintoxicare cu regim strict. Tratamentul în trepte e obligatoriu. Pentru familiarizarea decorului, televizorul trebuie menţinut, dar se pot viziona doar documentare cu legume umane, imbecilizate de divertisment, păpuşi mecanice încremenite într-un zâmbet tâmp, tresărind epileptic, răcnind şi astupându-şi urechile la orice frază care nu era banc porcos şi la orice interpretare dincolo de limitele cerebelului unei starlete pop”. Ori când se întreabă, pe bună dreptate, “Ce tip de analiză s-ar vădi adecvată pentru a convinge sistemul capitalist să vorbească despre propria copilărie ?” Pentru ca tot el să-şi răspundă: “Sinceritatea l-ar otrăvi, de-asta tace”. Sau când mărturiseşte că “Manevrând cu mari cantităţi de bani, liderii au putere, sclavii, acces la împliniri şi, mai ales, dreptate. Aici e cheia, esenţa capitalismului, nu în teoriile tromboniste ale competiţiei, meritocraţiei şi egalităţii de şanse”. Îl însoţesc prin Bucureştiul corporatist, apoi pe drumul spre Corabia, trecând şi pe la Turnu Măgurele , pe la Islaz… Un proces celebru, “Creanţa Libia” şi “manipularea pieţei de capital”, încă nefinalizat, este pretextul unui policier captivant şi cu happy-end. Mă întristez dintr-odată, se sfârşeşte romanul şi “Ieşit din arenă, îmi îndes într-o pungă costumul de clovn. Îmi scot bila roşie de pe vârful nasului, meditând la reversibilitatea drumului dintre maimuţă şi om. Bila de clovn. Peruca de clovn. Fac tumbe dinspre maimuţă spre om”. Dau paginile înapoi, le recitesc, nu vreau să ies din lumea creată cu atâta talent de Freddy Gârbaci, trăiesc încântarea în cea mai pură stare. Întreaga Românie este aici, cu antagonismele ei neconsumate: comunişti contra capitalişti, proprietari contra chiriaşi, nostalgici contra descurcăreţi, vechi contra nou, bine contra rău. De unde până unde Paraclet ? îl iscodesc pe prozatorul născut în 1971. “În Evanghelia după Ioan, Isus îşi încredinţează apostolii: «Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Paraclet vă va da vouă». Raul Bodea este un binefăcător, un individ complex, a cărui concepţie despre societate, familie, femei se apropie de sensul biblic. Se vrea un protector al celor din jur, fie că sunt membrii familiei sale ori numai colegi de birou, un apărător al exploataţilor şi un adversar al elitei lacome. Este un paraclet pentru că se vrea un consolator.

Referirea biblică din titlu are şi un alt rost: există, în roman, episoade ce se vor ironice, parodice sau critice la adresa unor aspecte ale religiei creştine. Ar fi de menţionat naşterea prematură, în roman, a unei fetiţe, în Ajunul Crăciunului, naştere ce sugerează că o «Biblie feministă» a zilelor noastre, oricând posibilă, ar putea propune un nou Mesia femeie, dintr-o mamă departe de puritatea şi de sfinţenia în accepţiunea creştină «clasică»…

Decorul naşterii include şi o moaşă, ca aluzie la necredincioasa Salomeea dintr-o Evanghelie apocrifă (îmi scapă acum titlul ei), necredincioasă care a avut impertinenţa «să încerce cu degetul» virginitatea mamei născătoare; drept urmare, degetul i-a fost ars... În romanul Paraclet, pe moaşă o cheamă Sanda Lomea (o Salomee «românească»), iar la un moment dat această moaşă apare bandajată la un deget… Deci mesajul e ambiguu, permite interpretarea că Paracletul poate fi şi copilul născut prematur”.

Cartea aceasta, un eveniment cultural de proporţii, merită o soartă pe măsură, citiţi-o, dară, şi minunaţi-vă ! A scris-o un român, îl cheamă Freddy Gârbaci, restul e har !