Frigul din vis

Era frig atunci, groaznic de frig, in prima mea iarna cazona. In crucea noptii, abia iesit din garda, viscolit si insingurat, ma refugiam in sala de mese, imi inveleam trupul cu o suba groasa si citeam. Citeam ca sa intru la facultate; citeam ca sa ajung om, precum eroii cartilor descoperite la voia intamplarii, dar cu un rost anume, prevestitor. Citeam in rastimpul dintre plantoane, cu ochii umflati de nesomn, si, dintr-o data, relatia mea cu colegii de pluton s-a deznourat.

Era frig, insuportabil de frig, in sala de mese a unitatii militare in care statul cu uniforma de vapaie (rima perfecta pentru Ceausescu Nicolaie!) ma trimisese cu forta sa "devin barbat". Plecasem de acasa in octombrie 1980, speriat de povestile aproape neverosimile cu sergenti si "caprari" bicisnici. Un adolescent cu prezent nesigur si viitor incert, asta eram in prima mea toamna de rascruce. "Mirosi a civilie, bibane!", mi-a reprosat, duhnind a ura si prostie, un "cioban" cu trese galbene pe umeri. N-am raspuns neghioabei mojicii, am tacut inexpresiv si bine am facut. Nici macar nu intuiam de ce trebuie sa ma simt vinovat pentru frustrarea inflamata a gradatului cu uitatura piezisa. Un "biban" de langa mine s-a trezit vorbind si, pana sa se dezmeticeasca, tembelul "veteran" il initia deja in tainele sofatului pe sub paturile din dormitor. Conducea, bietul "boboc", o valiza patratoasa din lemn, printre imaginarele intersectii nesemaforizate si sensuri giratorii, starnind rasetele si remarcile porcoase ale racanilor artagosi. In lumea aceea intunecata si violenta, bazata pe razbunare, pedeapsa si umilinta (trinitatea perfectei dezumanizari!), am trait un an si jumatate o singuratate rareori ratata, dar mereu aflata la panda, ca nu cumva salbaticii cu petlite s-o mutileze. La marginea adunaturii de soldati si "apevisti", abrutizata si dura, m-am maturizat caznindu-ma sa-mi adulmec chemarea si, culmea, calea mi-au aratat-o chiar catanele. Fara sa-si dea seama, desigur. Nefiind in stare sa beau cot la cot cu ei si sa injur ghiolbaneste, sau sa rezolv conflictele cu pumnul, ori sa "postesc" la gramada kaki "parasutele" dornice de senzatii tari, am ales solitudinea. O optiune primejdioasa si deloc simpla, de vreme ce inapetenta pentru grup e ca ciuma in tara aceasta a complicitatilor mer- cantile si-a cumetriilor interesate. Curgerea mea existentiala era, aveam sa pricep in zilele acelea mohorate si decisive, alaturea de drumul ingust si infundat al "trupei". Mi-am adus aminte de Papini, cu al sau aparent om sfarsit, de singuraticul hoinar Rousseau, de nebunia lor de a infrunta gloata si m-am linistit. Puteam si eu sa fortez desprinderea. Dar cum?, ma intrebam obsesiv intre un pas de defilare si-un "culcat pe burta", caci, dincolo de mine, nu gasisem mentorul providential care sa-mi dezlege nodul destinului. Implinirea prin carte, da, asta era calea revelata pe adierea onirica spulberata de mirosul acru, statut, al bocancilor pusi la uscat! Cartea ca mijloc, dar si ca scop.

Era frig atunci, groaznic de frig, in prima mea iarna cazona. In crucea noptii, abia iesit din garda, viscolit si insingurat, ma refugiam in sala de mese, imi inveleam trupul cu o suba groasa si citeam. Citeam ca sa intru la facultate; citeam ca sa ajung om, precum eroii cartilor descoperite la voia intamplarii, dar cu un rost anume, prevestitor. Citeam in rastimpul dintre plantoane, cu ochii umflati de nesomn, si, dintr-o data, relatia mea cu colegii de pluton s-a deznourat. Ne ingaduiam reciproc si atat; ne suportam in ciuda diferentelor ce ne deosebeau iremediabil, fara sa ne mai infruntam fatis. Ii surprindeam compatimindu-ma, dar - marturisesc retrospectiv! - cu mila ma priveam si eu. Daca efortul de a memora mecanic lectii intregi de economie politica si filozofie era zadarnic? Daca-mi stricam degeaba ochii si sufletul, incapatanandu-ma sa sper in generozitatea si cumsecadenia soartei? De cateva ori am sovait, invins de trecatoare slabiciuni, dar, in final, consecventa indarjirii m-a scos la liman. O parte din vis s-a implinit la scurt timp, insa cealalta asteapta inca. Sa scrii un roman e treaba complicata si cere mai mult decat sacrificarea propriei singuratati. E nevoie si de o complicitate sociala si familiala, si de renuntari multiple - deseori imposibile - , intr-o lume de conexiuni si determinari mai presus de vrerea noastra frivola de muritori.

Era frig, cumplit de frig, in tineretea mea incerta si nesigura, si, izolat in sala de mese din cazarma, mi-am jucat destinul citind. Frigul din incaperea aceea ostila si stramta mi-a patruns adanc in oase si, nu stiu de ce, ma tem ca ramasita de vis sa nu inghete si sa se sparga in fasii de ganduri razlete, in eseuri inconsistente. Nu de alta, dar insusi Llosa, deplangand dificultatea "magicianului de idei" de a atinge, pentru fertilitatea operei, singuratatea creatoare, se confeseaza frust: "Mi-era imposibil sa ma concentrez, sa dau frau liber fanteziei, sa ating acea formidabila stare de transa, in care te rupi de tot ce te inconjoara si in care poti scrie romane sau teatru. Interveneau preocupari urgente, care nu sufereau amanare si-mi era greu sa scap de epuizanta realitate. (...) De parca demonii mei dragi ar fi fugit, jigniti de lipsa de singuratate". Prin urmare, caut singuratate, fara obligatii, la schimb cu niscaiva iluzii de romancier!