Furtul de carne din combinat

REŢETĂ  •  CUM UNII AU AJUNS MARTIRI AI REVOLUŢIEI, DAR NUMAI UNUL S-A ÎMBOGĂŢIT

Vasile Netijaru fusese trimis director al Combinatului de creştere a porcilor la ordinul lui Ceauşescu. Acesta primi într-o zi, de la Securitate, un Raport despre furturile de carne din Combinat. Şi cum Combinatul producea doar pentru export, furturile, care se înmulţiseră îngrijorător în ultimul timp, provocau pagube însemnate în materie de valută. Din motive pe care n-avea să le afle niciodată, măgăreaţa căzu pe Vasile Netijaru, activist de rând la Secţia organizatorică a CC al PCR. Numirea sa ca director avea la temelie o greşeală. Pe fişa sa de cadre scria: născut în Vintileasa, judeţul Ialomiţa. Când se luară la rând dosarele, secretarului cu organizatoricul îi sări în ochi numele Vintileasa. Şi deşi era vorba despre o altă Vintileasa, o comună prăpădită din Bărăgan, şi nu despre Vintileasa din zona viticolă a ţării, judeţul Floreşti, secretarul se opri asupra lui Vasile Netijaru, socotind că, fiind din zonă, se va familiariza mai uşor cu noua funcţie.

Vasile Netijaru a ajuns astfel în fruntea Combinatului cu misiunea precisă, transmisă de secretar ca venind din partea lui Ceauşescu personal, de a stopa furturile de carne. N-a fost deloc uşor. Toate măsurile luate de directorii anteriori, schimbaţi pe rând, tocmai pentru că eşuaseră în încercările lor, dăduseră chix. Ultimul din şirul care-l precedase pe Vasile Netijaru aplicase la Combinatul de creştere a porcilor dispozitivele de control instalate la ieşirea din bazele militare americane posesoare de focoase nucleare.

La plecarea din Combinat, toţi salariaţii erau verificaţi din priviri de paznicii care, de îndată ce suna sirena, ieşeau din cuştile lor de sticlă şi se postau de o parte şi de alta a culoarului strâmt (cât să încapă doar o persoană singură), pe care-l făceau două bare, în realitate nişte drugi de fier groşi cât mâna. Dacă unuia dintre paznici i se părea ceva suspect, alerta, prin staţia sa de radio-emisie, echipa postată la capătul culoarului. Aceasta invita persoana suspectă la un control riguros, ce putea să meargă până la dezbrăcarea la piele într-una din cabinele special amenajate. Culoarul fusese conceput astfel încât celor douăzeci de supraveghetori, înşiraţi de o parte şi de alta, să nu le poată scăpa nici măcar o vrabie. Pentru aceasta, salariatul sau salariata trebuia să-şi încetinească paşii când intra pe culoar, să privească drept înainte, pentru a nu-i intimida pe supraveghetori şi să nu angajeze un dialog cu aceştia. Şi totuşi, din Combinat se scoteau zilnic însemnate cantităţi de carne.

De cum ajunse director, Vasile Netijaru luă măsuri imediate. Dat fiind că legea se înăsprise (Ceauşescu ordonase modificarea ei, având în vedere tocmai situaţia de la Combinat), spori popularizarea cazurilor depistate şi condamnate, dându-le zilnic, de dimineaţă până seară, la staţia de radioficare a Combinatului, plantă peste tot afişe care avertizau asupra pedepselor grele pentru cei surprinşi, organiză şedinţe publice de judecată în incinta Combinatului. Toate fără nici un rezultat.

Furtul de carne continua pe bandă rulantă. Crezând că de vină sunt supraveghetorii, îi înlocui cu vameşi specializaţi în depistarea traficului de droguri, detaşaţi la Combinat prin decizie luată la cel mai înalt nivel. Nici măsura asta nu dădu rezultate. Pe cât sporeau măsurile de control, pe atât se perfecţionau mijloacele de ieşire din combinat cu pachete de carne. Înainte de venirea lui, ochiul supraveghetorului putea depista un contravenient după o proeminenţă nejustificată a corpului, semn că sub cămaşă sau sub rochie se ascundea un pachet. Acum însă era practic imposibil aşa ceva. Ajutându-se unii pe alţii, angajaţii foloseau persoane parcă anume făcute să scoată carne pe şest. Fete sau chiar femei cu sâni mici îşi umpleau sutienele cu pachete. Aveau însă grijă să nu exagereze, astfel că pe dinaintea supraveghetorilor treceau fete şi femei cu sâni normali. În vederea scoaterii ilegale se exploata la sânge tot ce era mai subţire decât măsura stas: fund, mijloc, pulpe, braţe. Câte o slăbănoagă, una dintre acelea despre care bărbaţii ziceau femeie şnur, fără ţâţe, fără c.., îşi înfăşura pulpele în fâşii subţiri de carne anume tăiate în acest scop şi îşi trăgea peste ele ciorapii subţiri. Pe lângă supraveghetori trecea câte o muiere atât de bine făcută că şi dacă li s-ar fi părut ceva suspect nu s-ar fi gândit s-o oprească, atât de vrăjiţi erau ca bărbaţi.

După multe şi îndelungi analize ale situaţiei, în care fuseseră implicate şi instituţiile de cercetare secrete ale Direcţiei de Spionaj Extern a Securităţii, se găsi soluţia. Cei de la DIE îşi amintiră că în America, la graniţa cu Mexicul, exista un dispozitiv de comparare automată a greutăţii unui ins care se întorcea în ţară cu greutatea sa la ieşire. Fusese conceput şi instalat pentru depistarea americanilor care se deplasau în Mexic pentru a introduce în SUA însemnate cantităţi de droguri. Prin mijloacele specifice ale DIE, un astfel de dispozitiv fu sustras din America, adus în ţară, adaptat în laboratoarele Securităţii la condiţiile noastre şi instalat la Combinatul din Floreşti. Când intra în Combinat angajatul călca, la un moment dat, pe o platformă ultrasensibilă, care-l cântărea automat până la nivel de miligram. Cifra era transmisă unui computer ascuns într-una din cabinele supraveghetorilor. La ieşire, respectivul sau respectiva călca din nou pe platformă. Şi din nou era cântărit până la nivel de miligram. Computerul compara în câteva secunde cele două greutăţi. Şi, la o diferenţă de o sută de grame în plus faţă de greutatea de la intrare, transmitea unui computer de la capătul culoarului, supravegheat de un informatician detaşat aici de la Sediul Central al Securităţii, fotografia suspectului sub trei semne ale exclamării, care pulsau luminos.

Nu se ştie dacă-şi spuseseră cuvântul arestările şi condamnările în regim de urgenţă. Sigur e că sustragerile încetară. Şi la fel de sigur e că unii ajunseră la puşcărie pentru furt din avutul obştesc. Eliberaţi după Revoluţie, toţi aceştia pretinseseră că au fost victimele dictaturii comuniste. Şi, cum pentru aşa ceva se dădea un certificat de martir care, între altele, te scutea de impozite, mulţi din Floreşti se gândiră să facă rost de un astfel de document chiar dacă nu făcuseră puşcărie pentru furt de carne, ba chiar şi dacă nici nu lucraseră la Combinat.

Astfel că se înfiinţă la iuţeală un SRL specializat în eliberarea documentelor necesare certificatului. Şi cum ajungea doar un soi de adeverinţă prin care el, fost director al Combinatului, arăta că domnul sau doamna avusese de suferit, pentru că încercase să scoată carne din Combinat ca să nu-i moară copiii de foame, SRL-ul respectiv, având drept acţionar pe preşedintele şi vicepreşedintele Oficiului de martiri ai dictaturii, îl angajă pe Vasile Netijaru pe un salariu destul de bunişor. Deşi afacerea nu dură decât câteva luni (la un moment dat, numărul deţinătorilor de certificat îl depăşi pe cel al locuitorilor orăşelului), Vasile Netijaru strânse suficienţi bani pentru a porni o afacere pe cont propriu.