Generatia scarpinarii intre coarne

Sentimentul pe care-l incerc, citind catalogul unei expozitii recente a pictorilor tineri, e unul de mare stramtoare.

Inteleg din marturisirile de credinta ale artistilor ca sunt preocupati exclusiv de cunoasterea de sine si ca nu vad nici un motiv ca sa dezvolte o relatie prietenoasa cu publicul. Daca fac simpatizanti, e bine, dar, daca pictura lor nu intereseaza pe nimeni, nu-i nici o nenorocire.

Ma simt, patrunzand in gandirea generatiei, aflatorul unui secret extrem de incomod, care nu-mi da de ales: daca-l fac public, imi tradez conditia si breasla si devin un denuntator ordinar; daca ma prefac ca nu-l iau in seama, e si mai rau, deoarece tinerii au ajuns intr-o fundatura si, in loc sa-i ajut, imi apar reputatia si linistea, lasandu-i in plata Domnului.

Un individ poate sa se incontreze cu toata societatea si sa picteze doar pentru propria-i mantuire spirituala, cu spatele la veacul in care traieste. Dar, daca o intreaga promotie e indreptata de profesori in aceasta directie, a unui indiferentism declarat, incrancenat, rezistent la reactia contemporanilor, e grav, intrucat n-avem aici doar optiunea generatiei, ci o frustrare mocnita a profesorilor, rezolvata tarziu si ocolit, prin studenti.

Profesorii se razbuna astfel pentru ce n-au reusit in viata, cultivand in studenti, ca fundamentalistii musulmani, o superbie antisociala cu un dublu sacrificiu, al bucuriei creatiei si al intrarii in arena. Nu-i corect, e imoral si, la urma urmei, nu-i nici, contractual vorbind, cinstit sa primesti bani de la stat, de la contribuabili si sa le sanctionezi apoi gentiletea printr-o egolatrie pragmatica, prin refuzul oricarui dialog, printr-o rigiditate de clan. Clanul celor scoliti de la buget, contra bugetarilor obtuzi care le-au subventionat libertatea de optiune.

N-as fi scris cele de mai sus, daca macar unul din zecile de absolventi cu multe recomandari de merit in catalog ar fi indraznit si un altfel de angajament, mai relaxat. Sunt convins ca multi gandesc diferit, insa indura din snobism si slabiciune a firii presiunea grupului. E un tip de supunere in revolta. Introspectia, ridicata la rangul de filozofie a elitei, e ceva tot atat de opresiv ca dictatura. Imi vine greu s-o scriu, dar uniformitatea belicoasa a textelor semnate de acesti tineri are ceva din vitejia unor speriati. Libertatea de expresie e un noroc si totodata o povara. E mai simplu sa fii suparat pe toata lumea, decat sa traiesti in concordie si in respectul marilor conventii culturale. O generatie intreaga de suparati e o prostie endemica. Tinerii au invatat gresit ca revolta interioara si insingurarea sunt atuurile marii intelectualitati. Sunt intr-adevar atuuri, dar numai ale unui procent redus din clasa intelectuala. Procentul mare prospera din nevoia de comunicare, de intalnire la idee, din placerea de a institutionaliza "valorile de fericire" ale artei. Si, apoi, la cei treizeci si cinci sau patruzeci de ani ai ei, o generatie n-are cum sa fie in totalitate nefericita. Nu-i permite biologia si nici statistica. Adevarul e ca generatia maimutareste un tip de elitism vestic pe care vestul nu-l mai scarpina intre coarne de multa vreme.