Gestul lui Grosan

Am prieteni care alearga dupa onoruri oficiale. Pentru ei, sa fie decorati de catre institutii cat mai inalte, sa se pozeze cu functionari de stat, sa umble in automobile ministeriale sau prezidentiale reprezinta o culminare a imaginii de sine.

N-am inteles niciodata ce e-n mintea lor: cu ce te fac aceste lucruri mai bun sau mai adevarat? Cresti in ochii celorlalti? Nici macar. Astazi, la noi, o decoratie nu mai valoreaza nici cat tinicheaua din care e facuta. Nici premiile artistice, altadata de prestigiu, nu mai fac doi bani, mai ales ca nu te alegi de obicei decat cu o bucata de hirtie (imaginati-va un turneu de tenis in care castigatorul ia doar o diploma!). Trebuie sa fii foarte nesigur de tine si foarte neajutorat ca sa te mai bucure o foaie caligrafiata, venita din partea unor foruri care n-au, de fapt, competenta sa te pretuiasca. Mai ales ca azi, pana si artistii sunt cu grija catalogati politic in doua categorii: ai nostri si ai lor, si gratulati ca atare cu premii si decoratii. Daca azi nu mai poti avea incredere in Academie, nici in uniunile de creatie (adica in institutiile care-ar trebui sa poata decide intre valoare si nonvaloare, dar n-o fac, pentru ca sunt politizate si clientelare ca mai toate institutiile noastre), cu atat mai putin poti crede in tinichelele oficiale distribuite la nivele ce n-au nimic de-a face cu cultura si arta. Ai binemeritat, chipurile, de la patrie, ce sa zic…

Nu ma plang ca am ramas fara decoratie. Am si eu „recunoasterea" mea, de la regimul Constantinescu: o medalie cu panglica albastra si un titlu de comandor, daca-mi aduc bine aminte. La inmormantare voi avea dreptul la cateva salve de tun. E singurul avantaj pe care medalia asta mi-l aduce. Nu m-am dus s-o iau in cadru oficial, asa ca m-am trezit intr-o zi cu ea acasa. Cand s-o face fiul meu mai mare, am sa i-o dau sa se joace cu ea, asa cum, in copilaria mea, imi decoram si eu tovarasii de joaca cu medalia „Incheierea cooperativizarii agriculturii", primita de tatal meu pentru ca lucra la un ziar agricol...

Intr-adevar, nu nivelul de la care primesti o distinctie te onoreaza, ci contextul ei: competenta celui care-o acorda, moralitatea lui, anturajul in care te gasesti. Daca primesc o medalie alaturi de cateva lichele, cum ar putea ea sa mai insemne ceva pentru mine?

Recent, scriitorul Ioan Grosan a refuzat public, pe un ton taios, o asemenea distinctie venita de foarte sus. Dupa parerea mea, bine a facut. Mi-e chiar ciuda ca n-am fost si eu decorat, ca sa pot face acelasi lucru. Nu sunt de acord cu tot ce face Grosan si cu unele modele scriitoricesti ale lui, dar in cele din urma el s-a dovedit un om dintr-o bucata care, prin acest gest, a crescut in ochii mei si-ai multor altora. Mai ales ca refuzul sau vine intr-un context in care se cauta cu tot dinadinsul spalarea imaginii iliesciene, de parca Revolutia, Piata Universitatii, mineriadele etc. etc., cu sinistra implicare a „bunicutei" in cursul evenimentelor, nici n-ar fi existat. Iti vin mereu in minte versurile cantecului lui Andries: „Oare chiar am uitat?/ Oare chiar am iertat?/ Oare chiar toti sunt fosti?/ Oare chiar suntem prosti?". In afara de asta, ce competenta culturala sau literara poate avea cel care l-a decorat de curand pe Paunescu? Cat te poate incalzi o asemenea „recunoastere"? Se pare insa ca, din lunga lista de scriitori peste care s-au revarsat onorurile publice, Grosan e singurul care a facut acest gest. Ceilalti vor fi prezenti, „cu emotie", in cine stie ce sala de marmura unde, lipiti de pereti, ca scolarii, vor astepta sa fie chemati, unul dupa altul, ca sa-si primeasca rasplata. Candva, Iisus a vindecat zece leprosi. A doua zi, unul dintre ei s-a infatisat inaintea lui, i-a cazut in genunchi si i-a multumit. Iata, le-a spus Iisus discipolilor, din zece mantuiti doar unul a venit sa aduca multumiri. Ceilalti noua unde sunt? N-ar trebui, deci, doar sa aclamam gestul lui Ioan Grosan, ci sa ne si intrebam daca ceilalti chiar au uitat, daca chiar au iertat…

Un singur om a refuzat premiul Nobel vreodata. Este filozoful francez Jean-Paul Sartre, care-a facut-o din motive politice. Dar gestul in sine e atat de enorm, incat aproape ca motivul nici nu mai conteaza. Prin el, Sartre se spala de multe pacate in ochii mei, si chiar capata un fel de suprapremiu: din lungul sir de laureati, el este Marele Absent, cel ce nu va fi uitat niciodata. La fel, dintre cei patru legendari membri ai formatiei The Beatles, singurul care a inapoiat reginei cea mai inalta distinctie a Imperiului Britanic a fost John Lennon, spiritul demn si nonconformist prin excelenta...

Nu vreau sa spun prin asta ca trebuie refuzate toate onorurile, ci ca ar trebui sa fim atenti la cine le da si in ce context le da. Si sa ne-ntrebam mereu: oare-ntr-adevar acest onor ma onoreaza sau el este pentru mine o dezonoare? Caci trebuie sa te temi de greci chiar si cand fac daruri. Mai ales atunci, as zice…