Gheaţă la mal

Tare aş fi curioasă să aflu cum se simte cu-adevărat Traian Băsescu, ştiind că e artizanul relaţiei reci cu Rusia, de pe urma căreia avem numai de îndurat şi calde cu americanii – care ne papă înghe­ţata şi-apoi ne fac bezele, din mers. Cred că e cam... gheaţă la mal.

Vizita oficială în România a preşedintelui american, George Bush jr, pentru că aşa putem să numim prezenţa, la Summit-ul NATO, a acestuia, prin programul sofisticat pregătit de Traian Băsescu, s-a soldat cu multe reuşite în planul regiei, scenariului, literaturii şi folclorului contemporan, dar cu nici un rod în plan economic.

Ştiu, vor sări acum trei consilieri prezidenţiali să afirme că România a găzduit Summit-ul NATO, nu am avut plăcerea şi onoarea de a-l primi pe preşedintele american, însoţit de vreo armată de oameni de afaceri. Admit acest fapt demonstrabil şi la nivel oficial. Dar ce să vezi, armata nu ne ţine nici de foame, nici de cald, securitatea conferită de NATO ne este necesară, dar nu suficientă pentru a ne putea şi noi dezvolta, pentru a deveni ceea ce ne dorim: liberi, independenţi şi, mai ales, prosperi.

Ni se repetă la intervale dese de timp că Uniunea Europeană şi NATO nu ne dau să ne îmbrăcăm, să mâncăm, să ne potolim setea ori să ne tratăm bolile tranziţiei. Că acestea ne lasă să pătrundem în “club” şi de acolo ar trebui să ne descurcăm singuri. Dar cum se face că unii dintre membri, în cazul Uniunii Europene, şi aliaţi, în cazul NATO, se descurcă mai bine şi alţii mai prost? Din categoria finală făcând parte, cu regret o spun, şi ţara noastră.

Bani de la Uniunea Europeană nu ştim să luăm. Nu suntem în stare să fim serioşi, să facem proiecte, să atragem fonduri. De aproape patru ani suntem într-o deşănţată campanie electorală, pe banii noştri, pe nervii noştri. De la NATO dăm mult – soldaţi care mor în teatre de operaţiuni – şi primi puţin – gesturi de imagine.

Suntem naivi şi chiar inconştienţi să nu realizăm faptul că ţările, ca şi copiii de ţâţă, nu vor primi nimic dacă nu cer. Statele, ca şi pruncii, vor fi tratate aşa cum se manifestă şi cum ştiu, până la urmă, să ceară atenţie, purtându-şi astfel singuri de grijă.

Regulile internaţionale nu le facem şi desfacem noi. Ne repetăm întruna că suntem prea mici, că nu ne putem permite să solicităm la nesfârşit. Dar atunci când marile puteri au interese la noi, datorită poziţiei geo-strategice, nu suntem în stare să ne negociem la sânge statutul. Ne e jenă să deschidem gura pentru  ridicarea vizelor americane şi pentru rezolvarea într-o formulă onorabilă a cazului Teo Peter.  Nici măcar nu ne străduim să smulgem promisiunea că, până la ridicarea vizelor, nu vor mai fi atât de mulţi români respinşi la ghişeele ambasadei americane.

Iar în cazul Teo Peter nu punem o vorbă pentru constituirea unui fond care să-i ajute pe tinerii artişti, în numele regretatului dispărut.

În schimb, ne dăm ochii peste cap de plăcere că peisajul de la Neptun l-a încântat pe Bush, că îngheţata românească i-a plăcut soţiei acestuia, că delegaţia americană şi-a tot aruncat ochii pe cer, în aşteptarea unui nou curcubeu... şi tot soiul de astfel de gesturi cu va­loare “simbolică” de moment, dar care nu îi fac viaţa nici mai bună şi nici mai interesantă românului de rând.

În schimb, ne jucăm cu gazele şi focul, preşedintele aruncă foc pe nări când vine vorba de Rusia, iar Putin ne dă o palmă peste obraz, de să ne învăţăm minte. Tare aş fi curioasă să aflu cum se simte cu-adevărat Traian Băsescu, ştiind că e artizanul relaţiei reci cu Rusia, de pe urma căreia avem numai de îndurat şi calde cu americanii – care ne papă înghe­ţata şi-apoi ne fac bezele, din mers. Cred că e cam... gheaţă la mal.