Gheorghiu-Dej, Ceausescu si stalinismul national (IV)

Gheorghiu-Dej a fost un stalinist innascut, marcat de dureroase complexe de inferioritate, inainte de toate in raport cu mai vechii membri ai PCR. Relatiile sale cu ilegalistii au fost intotdeauna tensionate.

Pe vechii ceferisti Constantin Doncea si Dumitru Petrescu i-a suspectat mereu de conspiratii si de tentative de a-i submina autoritatea in partid. Pe Gh. Vasilichi, petrolistul din Ploiesti revenit in tara dupa participarea la rezistenta franceza si detentia in lagarele naziste, l-a marginalizat rapid dupa un foarte scurt stagiu ca membru al Biroului Politic si ministru al Educatiei. L-a detestat pe Alexandru Iliescu si nu mai putin s-a temut de alti ilegalisti, intre care rivalul sau de la Targu-Jiu, Ovidiu Sandru.

Necrologul publicat la moartea lui Gheorghiu-Dej - "Amintirea tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej, vesnic vie in inimile partidului, ale clasei muncitoare, ale intregului popor", redactat de o echipa condusa de Leonte Rautu, aprobat de Nicolae Ceausescu si Maurer, repeta istoria PCR asa cum fusese ea formulata dupa Plenara din noiembrie-decembrie 1961. De altfel, in august 1964, Ion Vinte (Janos Vincze), tartorul Comisiei Controlului de Partid, publicase in "Scanteia" un veninos articol in care relua acuzatiile aberante contra grupului Foris-Koffler, considerat responsabil de sabotarea organizarii miscarii de partizani in Romania. In acelasi articol, Vinte relua calomniile impotriva lui Lucretiu Patrascanu. Necrologul lui Dej, ca si discursurile lui Maurer, Chivu si Ceausescu, accentua rolul sau crucial in "lupta impotriva fractionismului" si "pastrarea unitatii de monolit a conducerii partidului". Merita observat ca in discursul sau, Ceausescu facea una dintre referinte la defunct fara sa mai foloseasca apelativul magic "tovaras". Cateva saptamani mai tarziu, portretele lui Dej, aflate in sali de clasa in toate scolile din Romania, erau inlocuite cu stema tarii. Voi analiza intr-un alt articol mecanismele "de-dejizarii".

Pentru Gheorghiu-Dej era o chestiune de supravietuire politica felul cum se scria istoria partidului. Manicheist convins, judecand leninist in temeni de "care pe care", educat in inchisori pe baza scrierilor lui Stalin, Dej nu avea rabdare pentru indoieli ori analize teoretice. Parte din ura sa fata de Miron Constantinescu tinea de faptul ca acesta, desi un marxist dogmatic, avea totusi o pregatire teoretica. Nu mai vorbesc de aversiunea in raport cu Patrascanu, unul dintre foarte putinii intelectuali veritabili din elita PCR. Apropo de Miron Constantinescu, acesta marturisea intr-o discutie privata in anii ’60 ca "Dej a fost cel care a introdus metodele bizantine in viata PCR". Evident, era o exagerare, intrucat bizantinismul se ingemanase cu fanatismul ideologic inca de la fondarea respectivului partid.

La 23 august 1964, Gheorghiu-Dej se gasea intr-o pozitie sigura: intreg Biroul Politic era format din devotatii sai. Partidul fusese epurat cu atatea ocazii, incat nimanui nu-i mai trecea prin minte sa se angajeze intr-o actiune anti-Dej. Nimeni nu se astepta ca, peste doar cateva luni, lucrurile se vor schimba esential. Recunoscut de sovietici, chinezi, iugoslavi drept un lider comunist respectabil, Dej era tot mai mult acceptat ca om de stat de cercurile vestice. In cercetarile mele in arhiva Biroului Politic, am citit relatarea premierului Maurer dupa vizita in Franta in 1964. Intrebat de Dej asupra raporturilor de putere din jurul generalului De Gaulle, obsecviosul Maurer ii raspundea spunand ca ele erau similare celor din conducerea RPR! Cu acelasi prilej, ii transmitea lui Dej salutul presedintelui francez.

Nicolae Ceausescu nu facea parte din anturajul imediat al primului secretar, lucru care avea sa-l obsedeze. In anii de dupa moartea lui Dej, Ceausescu avea sa vorbeasca in sedintele de Comitet Executiv de faptul ca "in ultima sa perioada de viata, Dej s-a indepartat de nucleul sanatos al conducerii de partid". Isi reamintea faptul ca Dej petrecuse Revelionul anului 1965, ultimul din viata sa, in compania unor vizitatori straini, iar nu a "tovarasilor" din Biroul Politic.

Vizitele delegatiilor PCUS la Bucuresti in 1963 si 1964 aratau cat de mult se schimbase in raporturile dintre Bucuresti si Moscova. Acelasi Dej, care inca din 1961 se facea ecoul umil al pozitiilor antichineze si antialbaneze ale lui Hrusciov, raspundea cu aplomb criticilor formulate de Nikolai Podgornii si ceilalti reprezentanti ai Kremlinului. Era insa atent ca in sedintele Biroului Politic sa atraga atentia asupra riscurilor de a nu se cadea in "capcana nationalismului burghez". Limitele antisovietismului erau cele dictate de interesele elitei dominante. Sentimentele nationale ale romanilor erau doar tesatura nervoasa pe care se cladea ideologia noii linii. Trebuie amintita importanta publicarii, tot in 1964, la Editura Academiei, a volumului "Marx despre romani", ingrijit de istoricul Andrei Otetea. Se utiliza prestigiul fondatorului "socialismului stiintific" pentru a delegitima pozitia imperialista sovietica.