Ghici cine vine la cină?

Foarte citat, poate ceva mai puţin citit, unul dintre reprezentanţii structuralismului in antropologia culturală, Claude Levi-Strauss, susţinea că diferenţa dintre crud şi gătit constituie originea reală a culturii, motorul progresului uman. Aşa se numea cartea: "Le cru et le cuit", mai puţin romantic decat faimosul sau volum "Tristes tropiques", dar parcă mai convingător decat "Importanţa cinei", cartea Margaretei Vissner care incearcă să ne introducă in complexul univers antropologic al mesei luate in comun.

Foarte citat, poate ceva mai puţin citit, unul dintre reprezentanţii structuralismului in antropologia culturală, Claude Levi-Strauss, susţinea că diferenţa dintre crud şi gătit constituie originea reală a culturii, motorul progresului uman. Aşa se numea cartea: "Le cru et le cuit", mai puţin romantic decat faimosul sau volum "Tristes tropiques", dar parcă mai convingător decat "Importanţa cinei", cartea Margaretei Vissner care incearcă să ne introducă in complexul univers antropologic al mesei luate in comun. Mai de curand, arheologul Martin Jones se ocupa de evoluţia din ultima jumătate de milion de ani a unei situaţii cu şanse mari de a deveni conflict intr-o paşnică interacţiune de grup. Să nu uităm, in multe limbi "comesean" este sinonim cu "conviv", cel cu care trăim impreună.

Jones a fost impresionat de descrierea unui grup de maimuţe antropoide observate in Tanzania de-a lungul a nouă ore de ospăţ, cel mai lung episod de impărţire a hranei observat vreodată in lumea animală. El a studiat resturile din apropierea surselor de foc utilizate de oamenii "primitivi", conţinutul stomacului mumiilor descoperite in depozite de turbă, semnele de prelucrare rămase pe oasele mari ale animalelor, totul pentru a incerca să inţeleagă ce şi cum mancau inaintaşii noştri. Omul de Neanderthal invăţase să stăpanească focul şi să "gătească", alimentele erau mai gustoase, mai uşor de digerat, plantele deveneau mai puţin toxice. Deşi unele alimente sunt mai hrănitoare in starea crudă, scoicile, de exemplu, gătitul devenea o activitate creativă care cerea aparatului digestiv să lucreze mai puţin, favorizand o dezvoltare mai rapidă a creierului şi implicit a limbajului.

Mai apoi, la Homo Sapiens, care impletea coşuri, ceea ce uşura mult munca de recoltare, arheologii nu mai găsesc resturi animale sau urme de dejecţii in apropierea focului. Asta inseamnă, cred ei, un mai mare respect al convenţiilor şi al ordinii in legătură cu mancarea. Asistăm la naşterea manierelor, poate că incă nu elegante. In primele "bucătării" care işi meritau numele, cele vechi de peste 11 milenii, descoperite pe valea Eufratului, sunt descoperite raşniţe de măcinat grăunţele din care se preparau un fel pite, condimentate din belşug cu seminţe de muştar. Aici se naşte painea, cu toate rezonanţele ei religioase, culturale şi sociale.

Vanătorii şi culegătorii deveneau agricultori şi fermieri. Uneori, vanătorii o duceau ceva mai bine, pe scheletele lor apar mai rar urme de boli legate de alimentaţie. Agricultorii mai treceau prin perioade de sărăcie, foamete şi subnutriţie, dar ei aveau să fie cei care işi fac rezerve, cei care organizează ospeţe, activitate cat se poate de competitivă, cei ce stabilesc regulile şi interdicţiile legate de alimentaţie. Gătitul devine o adevărată expresie artistică a unor membri ai comunităţii, ajungand la un adevărat apogeu in Roma antică. Cine ar pute uita ospeţele descrise de Suetoniu sau de Petronius, in cel mai rău caz de Robert Graves?

Şi dacă tot i-am pomenit pe clasicii latini, alături de autorul modern care s-a ocupat de subiectele lor, poate că merita o menţiune şi mancarea din literatura contemporană. Am putea incepe cu cinele solitare ale eroului lui Iris Murdoch din "Marea, marea", mici giuvaieruri culinare şi continua cu ospăţul din "Ghepardul" lui Lampedusa. Ar urma poate scena culinar-erotică din "Apă şi ciocolată" Laurei Esquivel, momentul salvării de la moartea prin infometare din "Cold Mountain", elogiul painii prăjite unsă cu unt din "Vantul prin sălcii" a lui Kenneth Grahame.

Sau poate că vom găsi legături mai subtile intre hrană şi civilizaţie in aluziile culinare ale lui Proust, in masa rece a doamnei T. din "Patul lui Procust". Să nu uităm ospeţele de un infinit rafinament pe care ni le oferă Trevanian in "Shibumi" şi in "Eiger Sanction" sau fanteziile gurmande din croaziera cu care incepe "Tremor of Intent" a lui Burgess, ospeţele pantagruelice ale firavului mafiot Don Corrado Prizzi din romanele lui Richard Condon.

Am putea maltrata cu bună ştiinţă un citat din Brillat-Savarin şi spune că nu contează doar ce mancăm ci cum mancăm şi mai ales cu cine impărţim mancarea. E un lucru mult mai revelator decat artefactele, fie ele arheologice sau de altă natură. Am putea insista asupra semnificaţiei mesei luate in comun in toate culturile. Mult, mult mai aproape ne este insă multora dintre noi cina de la birtul din Covaci din "Craii de Curte Veche" a lui Mateiu Caragiale.