Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE PAGINA 3
Un panou publicitar gigantic, probabil cel mai mare din anii â80-â90, ii soma pe călătorii care soseau in Gara de Nord sau plecau din Bucureşti, să mănănce tot timpul numai peşte oceanic. Nu din cănd in cănd, nu cănd le venea poftă, ci la fiecare foame.
Un panou publicitar gigantic, probabil cel mai mare din anii â80-â90, ii soma pe călătorii care soseau in Gara de Nord sau plecau din Bucureşti, să mănănce tot timpul numai peşte oceanic. Nu din cănd in cănd, nu cănd le venea poftă, ci la fiecare foame.
SCRIITORUL DE PAGINA 3
Un panou publicitar gigantic, probabil cel mai mare din anii â80-â90, ii soma pe călătorii care soseau in Gara de Nord sau plecau din Bucureşti, să mănănce tot timpul numai peşte oceanic. Nu din cănd in cănd, nu cănd le venea poftă, ci la fiecare foame. "Nici o masă fără peşte oceanic!" clama ultimativ şi imperativ lozinca aceea culinară dementă, iar noi, romănii care o induram la fiece plecare şi intoarcere, ştiam că nu aveam scăpare. Fie că era vorba de peşte oceanic, fie de Căntarea Romăniei, de vizitele de lucru ale lui Ceauşescu sau de coada la carne, tot una era. Trebuia să avem in permanenţă mintea ocupată cu un ultimatum, să umblăm cu capul in pămănt, convinşi că peştele oceanic e, şi el, tot o chestiune de totalitarism. Nu m-aş mira ca in părăciunile despre mine de la CNSAS să existe şi astfel de inscrisuri: "redactorul Tudor Octavian a declarat intr-un grup de colegi că nu mai poate să mănănce peşte oceanic şi că intr-o zi o să se spănzure de reclama aia din Gara de Nord".
De căţiva ani buni, in vieţile noastre intră şi tropăie, la orice oră are el chef, Gigi. Zbiară, se sclifoseşte ca o amantă naţională, ameninţă, beleşte ochii, azvărle cu banii, bate mătănii, se pupă cu preafericiţii, injură profetic, clinic şi penal, răde mioritic şi apocaliptic, işi bruftuluieşte angajaţii şi povesteşte inspirat cum o să ne facă el o patrie mai lucioasă decăt luceafărul de pe cer. E Gigi de Romănia, omul care ştie că suferim, fiindcă de şaptesprezece ani nu mai măncăm la ceai, la ciorbă şi la cină numai peşte oceanic. Că nouă, romănilor, ne place să stăm cu osul de peşte-n găt, să fim jigniţi, umiliţi şi prostiţi, cu condiţia insă să fim batjocoriţi şi călcaţi in picioare zilnic, din zori in noapte. Cee ce nea Nicu a obţinut prin teroare, nea Gigi primeşte gratis şi din laşitate romănească, dimineaţa, la prănz şi seara. Reclamă şi notorietate. Ca-n bancul acela cu Ceauşescu, te temi să bagi şi un fier de călcat in priză, că imediat il auzi pe Gigi atoatevorbitorul. Televiziunile se intrec să ni-l văre pe Gigi in ochi, in gură, in urechi şi-n fund. Presa se sufocă in zilele in care Gigi ii intoarce spatele. S-a supărat supremul pe ziarişti şi aceştia aşteaptă mofluzi şi fără subiectul de dimineaţă, de la prănz şi de seară să le zămbească din nou Gigi şi să le lipească suta verde pe frunte, in semn că i-a iertat.
Ce ni se intămplă acum nu-i de ajuns. Trebuie să vedem poza lui Gigi pe toate gardurile. La radio trebuie să se transmită muzici mari pentru Gigi. Jurnalele de televiziune trebuie să inceapă şi să-şi incheie ora cu veşti de la Gigi. Vedetele de detergenţi trebuie să-i facă reclamă numai lui Gigi, cel alb şi cu miros de levănţică. Iar dacă se instalează la loc reclama la peşte oceanic din Gara de Nord nu trebuie să aştept să mă improprietărească Gigi cu doi metri pătraţi la Străuleşti. Mă spănzur eu de bună voie inainte.
Un panou publicitar gigantic, probabil cel mai mare din anii â80-â90, ii soma pe călătorii care soseau in Gara de Nord sau plecau din Bucureşti, să mănănce tot timpul numai peşte oceanic. Nu din cănd in cănd, nu cănd le venea poftă, ci la fiecare foame. "Nici o masă fără peşte oceanic!" clama ultimativ şi imperativ lozinca aceea culinară dementă, iar noi, romănii care o induram la fiece plecare şi intoarcere, ştiam că nu aveam scăpare. Fie că era vorba de peşte oceanic, fie de Căntarea Romăniei, de vizitele de lucru ale lui Ceauşescu sau de coada la carne, tot una era. Trebuia să avem in permanenţă mintea ocupată cu un ultimatum, să umblăm cu capul in pămănt, convinşi că peştele oceanic e, şi el, tot o chestiune de totalitarism. Nu m-aş mira ca in părăciunile despre mine de la CNSAS să existe şi astfel de inscrisuri: "redactorul Tudor Octavian a declarat intr-un grup de colegi că nu mai poate să mănănce peşte oceanic şi că intr-o zi o să se spănzure de reclama aia din Gara de Nord".
De căţiva ani buni, in vieţile noastre intră şi tropăie, la orice oră are el chef, Gigi. Zbiară, se sclifoseşte ca o amantă naţională, ameninţă, beleşte ochii, azvărle cu banii, bate mătănii, se pupă cu preafericiţii, injură profetic, clinic şi penal, răde mioritic şi apocaliptic, işi bruftuluieşte angajaţii şi povesteşte inspirat cum o să ne facă el o patrie mai lucioasă decăt luceafărul de pe cer. E Gigi de Romănia, omul care ştie că suferim, fiindcă de şaptesprezece ani nu mai măncăm la ceai, la ciorbă şi la cină numai peşte oceanic. Că nouă, romănilor, ne place să stăm cu osul de peşte-n găt, să fim jigniţi, umiliţi şi prostiţi, cu condiţia insă să fim batjocoriţi şi călcaţi in picioare zilnic, din zori in noapte. Cee ce nea Nicu a obţinut prin teroare, nea Gigi primeşte gratis şi din laşitate romănească, dimineaţa, la prănz şi seara. Reclamă şi notorietate. Ca-n bancul acela cu Ceauşescu, te temi să bagi şi un fier de călcat in priză, că imediat il auzi pe Gigi atoatevorbitorul. Televiziunile se intrec să ni-l văre pe Gigi in ochi, in gură, in urechi şi-n fund. Presa se sufocă in zilele in care Gigi ii intoarce spatele. S-a supărat supremul pe ziarişti şi aceştia aşteaptă mofluzi şi fără subiectul de dimineaţă, de la prănz şi de seară să le zămbească din nou Gigi şi să le lipească suta verde pe frunte, in semn că i-a iertat.
Ce ni se intămplă acum nu-i de ajuns. Trebuie să vedem poza lui Gigi pe toate gardurile. La radio trebuie să se transmită muzici mari pentru Gigi. Jurnalele de televiziune trebuie să inceapă şi să-şi incheie ora cu veşti de la Gigi. Vedetele de detergenţi trebuie să-i facă reclamă numai lui Gigi, cel alb şi cu miros de levănţică. Iar dacă se instalează la loc reclama la peşte oceanic din Gara de Nord nu trebuie să aştept să mă improprietărească Gigi cu doi metri pătraţi la Străuleşti. Mă spănzur eu de bună voie inainte.
