Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Socotelile cu anul trecut le-am încheiat abia zilele trecute. La început de martie 2008. Am văzut aşadar că PIB-ul anului 2007 a urcat cu 6 la sută. Peste aşteptări. Semn că economia nu e la pământ, aşa cum s-au grăbit mulţi s-o considere. Şi nici în criză. Mai ales că producţia industrială a continuat să urce, chiar dacă mai încet decât consumul, în timp ce deficitul extern a coborât sub estimări.
Cifrele din 2007 îşi au bazele (solide) în anii anteriori. Începând din 2000, cel mai bun an din ultimul deceniu al secolului trecut, PIB-ul României şi-a luat avânt. Creşterea noastră economică s-a înscris între ritmurile cele mai bune din Europa. Drumul l-am găsit însă de ceva mai multă vreme. Am parcurs însă, în tot acest timp, nu doar un drum de schimbări profitabile, ci şi de poticneli. De prea multe poticneli.
De 18 ani, ne străduim cu insistenţă să dăm curs economiei de piaţă. Fără să fi reuşit, până acum, s-o înţelegem bine şi să-i punem în funcţiune toate motoarele.
De 17 ani, avem piaţă valutară. De 12 ani, funcţionează piaţa monetară. Împreună, piaţa valutară şi piaţa monetară constituie un sistem integrat, organizat în baza legii cererii şi ofertei.
După mai bine de 17 ani de luptă cu inflaţia – chiar dacă nu am învăţat bine "jocul" liberalizării preţurilor iar după fiecare nouă liberalizare, plafonată sau neplafonată, preţurile au urcat – am ajuns totuşi la dezinflaţie. Dar nu dintr-o dată. Iniţial, în procesul inflaţionist, ne-am lovit de o raţionalizare drastică a cererii. Mai exact: a fost descurajat consumul, pentru că ani la rând am avut nevoie de bani mai mulţi pentru a cumpăra... mai puţine mărfuri. Celălalt taler al balanţei, oferta de bunuri şi de servicii, a intrat într-un alt joc. În lipsa concurenţei, producătorii au înţeles că pot să dicteze preţurile şi să comande pe piaţă. Ei au produs mai puţin şi au vândut mai scump. Ei sunt de fapt cei care au făcut, ani mulţi, inflaţie. Dintr-un motiv pe care n-au reuşit să-l ascundă: creşterea galopantă a preţurilor a continuat să fie un canal prin care populaţia i-a subvenţionat pe producătorii nerentabili… Abia din 2000 inflaţia s-a transformat în dezinflaţie.
De dureri de cap n-am scăpat nici în anii dezinflaţiei. Dar nu din cauza dezinflaţiei. Cererea solvabilă (de consum) s-a extins continuu. Salariile reale au crescut. S-au înmulţit veniturile şi s-a rupt filmul. Pentru că o producţie de bunuri şi de servicii în prea mică măsură eficientă nu a avut cum şi încă nu are cum să satisfacă noul nivel de câştiguri. Piaţa, pentru că i-au fost încălcate regulile, s-a răzbunat cumplit. Deficitul contului curent a crescut an de an.
Soluţia? Una singură: o nouă reformă. De această dată radicală. O reformă care să antreneze piaţa şi, cu ajutorul pieţei, să fie atacate structurile din companii. Şi care să ducă la raţionalizarea schemelor de personal, a costurilor de fabricaţie, pentru a obţine mai multă productivitate. Sau, în caz contrar, lucrurile să fie împinse către restrângeri de activitate, chiar către închideri de companii.
De ce ne-am bate singuri cuie în talpă? Fiindcă societatea românească are o unică şansă: un climat economic în care companiile să nu aibă de ales şi să se vadă obligate să-şi potrivească ceasornicele după orologiul din turnul pieţei. Atât cele de stat, cât şi cele private, fără nici o deosebire.
Desigur, avem însă o problemă: sistemul nostru de pieţe libere, integrate, nu e încă rodat. În aceste condiţii, ceasornicul din turnul pieţei fie că rămâne în urmă, fie că o ia prea mult înainte. Desigur, trebuie să fie reglat. Nu vor fi însă de-ajuns jumătăţile de măsură, pentru ca mersul economiei reale să fie stabilit după orarul pieţelor. Numai accelerarea, dintr-o dată, a tuturor motoarelor restructurării, în consens deplin cu legităţile economice, va produce efectele aşteptate. Cum se poate obţine un astfel de rezultat? Pe o singură cale: concurenţă la sânge.
Multe dintre încercările de până acum – când motoarele reformei au fost turate unul câte unul, iar legile economice au fost încălcate sistematic, una câte una, de teamă ca şocul reformelor să nu fie prea dur – au eşuat. Tocmai încetinirea reformelor şi frângerea aripilor concurenţei au făcut ca în anul 2008 să nu intrăm râzând. La materia "Bunăstare", mai cu seamă, suntem în coada Europei. Cum însă poziţia codaşă nu-i pentru noi o noutate, nici nu ne speriem şi nici nu dăm alarma. Grav e că ne-am obişnuit să tot strângem cureaua. Şi să asistăm la răsturnări de valori, să vedem cum competenţa pierde adeseori teren, aşa încât o bună parte a populaţiei a ajuns să nu mai dea doi bani nici pe muncă, nici pe învăţătură, nici pe cultură. Slăbirea cadrului competiţional a moleşit câteva milioane de oameni. În timp ce pe alţii, tot câteva milioane, i-a făcut să ia drumul străinătăţii.
Bunăstarea nu va fi niciodată una pentru toţi. Oricum va evalua economia, de aici înainte, unii vor avea mult şi alţii puţin. Important este, însă, ca partea celor care au puţin să fie rezonabilă: o bunăstare decentă. Iată ţinta ce trebuie lovită. Făcând totodată să dispară iluzia egalitarismului, încă vie.
De 18 ani, ne străduim cu insistenţă să dăm curs economiei de piaţă. Fără să fi reuşit, până acum, s-o înţelegem bine şi să-i punem în funcţiune toate motoarele.
De 17 ani, avem piaţă valutară. De 12 ani, funcţionează piaţa monetară. Împreună, piaţa valutară şi piaţa monetară constituie un sistem integrat, organizat în baza legii cererii şi ofertei.
După mai bine de 17 ani de luptă cu inflaţia – chiar dacă nu am învăţat bine "jocul" liberalizării preţurilor iar după fiecare nouă liberalizare, plafonată sau neplafonată, preţurile au urcat – am ajuns totuşi la dezinflaţie. Dar nu dintr-o dată. Iniţial, în procesul inflaţionist, ne-am lovit de o raţionalizare drastică a cererii. Mai exact: a fost descurajat consumul, pentru că ani la rând am avut nevoie de bani mai mulţi pentru a cumpăra... mai puţine mărfuri. Celălalt taler al balanţei, oferta de bunuri şi de servicii, a intrat într-un alt joc. În lipsa concurenţei, producătorii au înţeles că pot să dicteze preţurile şi să comande pe piaţă. Ei au produs mai puţin şi au vândut mai scump. Ei sunt de fapt cei care au făcut, ani mulţi, inflaţie. Dintr-un motiv pe care n-au reuşit să-l ascundă: creşterea galopantă a preţurilor a continuat să fie un canal prin care populaţia i-a subvenţionat pe producătorii nerentabili… Abia din 2000 inflaţia s-a transformat în dezinflaţie.
De dureri de cap n-am scăpat nici în anii dezinflaţiei. Dar nu din cauza dezinflaţiei. Cererea solvabilă (de consum) s-a extins continuu. Salariile reale au crescut. S-au înmulţit veniturile şi s-a rupt filmul. Pentru că o producţie de bunuri şi de servicii în prea mică măsură eficientă nu a avut cum şi încă nu are cum să satisfacă noul nivel de câştiguri. Piaţa, pentru că i-au fost încălcate regulile, s-a răzbunat cumplit. Deficitul contului curent a crescut an de an.
Soluţia? Una singură: o nouă reformă. De această dată radicală. O reformă care să antreneze piaţa şi, cu ajutorul pieţei, să fie atacate structurile din companii. Şi care să ducă la raţionalizarea schemelor de personal, a costurilor de fabricaţie, pentru a obţine mai multă productivitate. Sau, în caz contrar, lucrurile să fie împinse către restrângeri de activitate, chiar către închideri de companii.
De ce ne-am bate singuri cuie în talpă? Fiindcă societatea românească are o unică şansă: un climat economic în care companiile să nu aibă de ales şi să se vadă obligate să-şi potrivească ceasornicele după orologiul din turnul pieţei. Atât cele de stat, cât şi cele private, fără nici o deosebire.
Desigur, avem însă o problemă: sistemul nostru de pieţe libere, integrate, nu e încă rodat. În aceste condiţii, ceasornicul din turnul pieţei fie că rămâne în urmă, fie că o ia prea mult înainte. Desigur, trebuie să fie reglat. Nu vor fi însă de-ajuns jumătăţile de măsură, pentru ca mersul economiei reale să fie stabilit după orarul pieţelor. Numai accelerarea, dintr-o dată, a tuturor motoarelor restructurării, în consens deplin cu legităţile economice, va produce efectele aşteptate. Cum se poate obţine un astfel de rezultat? Pe o singură cale: concurenţă la sânge.
Multe dintre încercările de până acum – când motoarele reformei au fost turate unul câte unul, iar legile economice au fost încălcate sistematic, una câte una, de teamă ca şocul reformelor să nu fie prea dur – au eşuat. Tocmai încetinirea reformelor şi frângerea aripilor concurenţei au făcut ca în anul 2008 să nu intrăm râzând. La materia "Bunăstare", mai cu seamă, suntem în coada Europei. Cum însă poziţia codaşă nu-i pentru noi o noutate, nici nu ne speriem şi nici nu dăm alarma. Grav e că ne-am obişnuit să tot strângem cureaua. Şi să asistăm la răsturnări de valori, să vedem cum competenţa pierde adeseori teren, aşa încât o bună parte a populaţiei a ajuns să nu mai dea doi bani nici pe muncă, nici pe învăţătură, nici pe cultură. Slăbirea cadrului competiţional a moleşit câteva milioane de oameni. În timp ce pe alţii, tot câteva milioane, i-a făcut să ia drumul străinătăţii.
Bunăstarea nu va fi niciodată una pentru toţi. Oricum va evalua economia, de aici înainte, unii vor avea mult şi alţii puţin. Important este, însă, ca partea celor care au puţin să fie rezonabilă: o bunăstare decentă. Iată ţinta ce trebuie lovită. Făcând totodată să dispară iluzia egalitarismului, încă vie.
