În trenul cu un singur vagon

Nu înainte de a mă mira că trenul se re­duce la un singur vagon, urc treptele abrup­te. După mine, o bătrînică de treabă, dintre acelea care poartă bască, se chinuieşte să se ca­ţere cu geamantan cu tot. Întind mîna s-o ajut, amintindu-mi pe loc şi în chip feri­cit că sînt bărbat şi, deci, cavaler.

Nu înainte de a mă mira că trenul se re­duce la un singur vagon, urc treptele abrup­te. După mine, o bătrînică de treabă, dintre acelea care poartă bască, se chinuieşte să se ca­ţere cu geamantan cu tot. Întind mîna s-o ajut, amintindu-mi pe loc şi în chip feri­cit că sînt bărbat şi, deci, cavaler. Nici acum, după un secol şi mai bine de cale ferată, n-am reuşit să aducem peronul la nivelul primei trepte! Dincolo de linie, cîţiva inşi au întins ziarele de ieri pe post de masă cu faţă de masă şi mănîncă slănină cu roşii.

Pe post de tacîm universal, un cosor de tăiat via.

Oricît ar părea de bizar, trenul-vagon are şi clasa întîi. Pentru că e un singur va­gon, cla­sa întîi e reprezentată de şase scau­ne vop­site în roşu, pentru a fi deosebite, ca preţ, de cele de clasa a II-a, vopsite în albastru.

Îmi găsesc şi-mi ocup locul în zona Albastră a vagonului. Nu mi-am permis un bilet la clasa întîi. Iar dacă mi-aş fi permis – constat – aş fi dat banii degeaba. Singura deosebire între clasa întîi şi clasa a doua se rezumă la culoarea deosebită a scaunelor.

Nimeresc lîngă un pensionar trimis la odihnă prin sindicat. Nu prea le are cu legile şi hotărîrile. Drept pentru care îl prelucrează pe toate feţele, în materie de drepturi democratice, bătrînica de pe scaunul din faţă. Genul de pensionară activă în plan civic. Zice Monitoriu Oficial în loc de Monitorul Oficial.

Vine o femeie la vreo 60 de ani, cu faţa lată, ca şi cum ar fi trecut peste ea un sul de foi de plăcinte. Nici una, nici două, mă ţucă pe amîndoi obrajii. Pentru că sînt cu poporul! Tot vizavi, o tînără bucălată, fără nimic deosebit, citeşte ţinînd pe genunchi, Un veac de singurătate. E clar că se va mări­ta greu, greu de tot. Bărbaţii au nevoie de gos­podine, nu de intelectuale. Mai ales că acestea din urmă, citind noaptea, consumă lumina.

Sînt cu locul lîngă cabina mecanicului. Acesta se hlizeşte cu o fetişcană în pantaloni roşii, strînşi pe fund, însoţită de soră-sa mai mică, o fetiţă cu păr scurt şi ochi albaştri, tîrînd după ea o păpuşă fără căpătîi.

Îşi face apariţia şi controloarea. Şi fără s-o văd, aş fi putut jura că e vorba de contro­loare. Comunitatea Bucureşti-Tulcea, cum aş zice celor din trenul vagon – s-a animat brusc. Unde o fi stat pînă acum? Trenul are un singur vagon şi, deşi n-am căutat pe sub scaune, nu cred că va fi stat pe sub unul dintre ele. E foarte amabilă cu subsemnatul, în care recunoaşte pe cineva văzut pînă atunci doar la televizor.

De entuziasm se oferă să-mi aducă o cafea cînd vom ajunge la Medgidia, gară în care trenul stă atît de mult încît poţi co­borî, poţi lua prînzul, ba chiar poţi şi să tragi un pui de somn, după care, întorcîndu-te în vagon, să te întrebi, niţel mirat, niţel revoltat cetăţeneşte, de ce nu mai pleacă.

Din cuşca mecanicului sclipesc rîsete. Rîsete de oameni optimişti, făcînd să adie printre noi, pesimişti, un sentiment de invidie. Trenul străbate lanuri de bălării. Ierburile ajung pînă la şine, mai-mai să le înghită. Mecanicul trage de sirenă. Să sperie vacile care pasc pe linie fără să le pese c-ar putea să ajungă la ştirile de la ora 17! Un bărbat în trening albastru, cu vipuşcă roşie, ca un general în halat de casă, se ridică de la locul său şi bate cu pumnul în cabina de sticlă a mecanicului.

– Ce-i? întreabă fetişcana, care a deschis uşa cu zîmbetul pe faţă, ecou al momentului cînd mecanicul i-a atins sînii, ca din greşeală.

Aerul condiţionat e dat prea tare!

Cetăţeanul se întoarce la locul lui. E mulţumit. A vrut doar să vadă dacă autorităţile de la Calea ferată respectă legile transparenţei. Mecanicul se răsuceşte de la fereastra prin care se vede linia fugind sub trenul-vagon, şi-i explică didactic realitatea: alţi călători cer să fie chiar mai tare!

Cetăţeanul se întoarce la locul lui.

Mă angajez în marea aventură care e cău­tarea locului pentru Fumători. Mă tre­zesc în intervalul dintre cele două bucăţi de va­gon. Doi inşi în bermude trag zdravăn din ţigări. Nu se zăreşte nici o scrumieră în în­treg Teritoriul acesta al nimănui. Scrumul şi mucurile se depun în paharele de plastic, adu­se pînă aici de călătorii care vor să fume­ze, deşi, potrivit sfaturilor de pe pachete, Fu­matul dăunează grav sănătăţii. Pe cele cî­teva scaune fixate de perete, stau pierduţi cu totul în muzica CD-urilor de la căşti adoles­cenţi cu faţa jupuită de bube. Unul ţine pe ge­nunchi căpuşorul bălai al iubei. Al iubitei care, la rîndu-i, ascultă muzică la căşti. Pînă cînd se eliberează scaunul rezervat fu­mă­torilor (ocupat de un tip care ţine o coasă pe genunchi), răspund amabil unei june care mă întreabă dacă o persoană inteligentă poate ajunge prezentatoare la Meteo.

– Da, îi răspund eu, văzîndu-i pulpele dezgolite de fusta mini.