Îndatorare pentru castele de nisip

Dincolo de faptul că nu este deloc sigur că România va scăpa de FMI în condiţiile efectelor crizei internaţionale, aparent breaza Românie este mai degrabă de văietat decât lovita Ungarie, dacă privim măcar puţin mai departe de vârfurile de la pantofi.

E drept, datoria externă a Ungariei (115 miliarde de euro) este mai mare decât cea a României (70 miliarde de euro, inclusiv cea pe termen scurt). Şi, bineînţeles, ţinând cont de dimensiunile ţărilor şi populaţiilor lor, România are o datorie externă mai mică. Pe locuitor, unui maghiar îi revine de plătit o datorie de peste 3 ori mai ridicată.

Aparent însă, marile diferenţe sunt legate de structură. Datoria maghiară este preponderent o datorie publică sau public garantată, adică a statului. Care reprezintă din total vreo 67%. Datoria externă a României este, dimpotrivă, una în care datoria publică este practic derizorie (vreo 15%), grosul din total reprezentându-l datoria privată. Avantaj România! – se reped unii să zică, ţinând cont că nu statul are de plătit rambursări şi nu statul răspunde dacă privaţii au dificultăţi de plăţi. Nu este tocmai aşa!

În cazul maghiar este clar: statul s-a împrumutat, statul trebuie să plătească. Nu poate plăti, atunci un ajutor internaţional vine să scoată căruţa din pietre. Cu costuri care vor fi preluate, desigur, de populaţie. Operaţiunea este însă controlabilă! În cazul românesc nu este deloc controlabilă! Sunt mii de entităţi care s-au împrumutat. Sunt deci mii de riscuri, de dificultăţi de plăţi. Împrumutaţii nu sunt în majoritate nici măcar români, căci unor entităţi româneşti nu le-ar fi împrumutat nimeni din străinătate atâta bănet! Sunt de fapt firme străine care au angajat din România credite în străinătate la societăţi-mamă sau la bănci. Şi care, în condiţiile actualei crize internaţionale, au strategii specifice, necunoscute şi necontrolabile de la Bucureşti. Oricum, sunt mii de strategii şi tactici care sunt stabilite în alte ţări şi, evident, n-au nici o legătură, în mod obiectiv şi firesc, cu interesele concrete ale României. Atâtea firme pot decide să amâne plăţi sau pot sacrifica unităţi din România pentru interesele lor pe ansamblu. Cu o componentă privată copleşitoare, datoria externă a României constituie o ecuaţie extrem de complicată, cu atâtea necunoscute, care o face greu rezolvabilă şi poate mai dificil de depăţit în condiţiile crizei când finanţarea internaţională se înăspreşte şi se scumpeşte.
Repercusiunile se răsfrâng asupra ţării în ansamblu. La orice dificultăţi de plăţi ale entităţilor private, implicaţia se generalizează. Agenţiile de rating coboară calificativele de ţară, ceea ce înseamnă includerea într-o clasă de risc mai ridicată şi automat majorarea marjelor de dobânzi, care se adaugă la dobânda-ghid, în caz de creditare pentru toate entităţile din ţara respectivă. Costul oricărei finanţări creşte indiferent de cine este vorba din ţara cu pricina. Până şi autoritatea de stat din ţara respectivă plăteşte mai scump dacă ajunge să se împrumute, chiar dacă la originea degradării de rating nu a fost vorba de datoria publică, adică de datoria statului.

Şi să nu trecem cu vederea un alt aspect fundamental. Statul maghiar s-a împrumutat masiv şi se ştie ce a făcut cu banii: autostrăzi! Măcar maghiarii s-au ales cu ceva şi ştiu de ce trebuie să plătească acum. În cazul României nu poate spune nimeni exact nici măcar cine s-a împrumutat şi oricum se vede că ţara nu s-a ales cu nimic, după ce, din această ţară, s-au angajat datorii de 70 miliarde de euro: nici autostrăzi, nici căi ferate, nici spitale, nici şcoli, nici canalizări şi aducţiuni de apă la sate, nici stadioane, nici săli de spectacole. Doar vile şi maşini de lux ale unor îmbogăţiţi la marginea legii sau prin încălcarea legii, birouri, bănci, hipermarketuri! Consum, consum, consum. Producţie ioc! Într-un cuvânt, castele de nisip!