Idiotul universal

Recent, pe un post de televiziune "documentarist", am urmărit un filmuleţ intitulat "Royal Navy". Menit să ilustreze virtuţile militare ale unui corp de elită al armatei australiene, filmuleţul a avut asupra mea un efect contrar.

Vrând să demonstreze transformarea acelor tineri din "oameni obişnuiţi" în soldaţi universali, adică "devenirea", acesta a ilustrat ştiinţa antrenorilor militari de a imbeciliza acele fiinţe cu chip de om, de a le transforma (graţie unei foarte precare gene individuale, atent selectate) în nişte roboţi, ucigaşi perfecţi dacă ţara - respectiv, regina Angliei - le-o cere.

Făcută din şi prin gândire, diferenţa dintre un patriot autentic şi oricare dintre umanoizii peliculei era stridentă. Iar aerul de mândrie ce îmbrăca declaraţiile soldaţilor dovedea că şi la antipozi "prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul" şi că, la această oră, nebunul reginei nu rosteşte adevăruri , ci este doar rău. Mai rău decât cel din ospiciu ori cel de pe stradă.

Neputând urmări soarta tuturor celor zece soldaţi, de la plecarea din "civilie" până la absolvirea cursului, scenaristul alesese pe unul dintre ei, ceva mai tomnatic, spre a arăta că niciodată nu e târziu să te imbecilizezi dacă ai un mentor pe măsură. Antrenamentele fizice, cu intensităţi şi durate extreme, nu suportau nici excepţii, nici comentarii. Şi, ca orice antrenament militar cu pretenţii, decerebrau prin umilire.

Sute de ore de înot în ocean, cu echipament greu asupra lor, scufundări în apnee sau cu mască, trageri, exerciţii genistice "la rece" şi pedepse aspre pentru nerealizarea baremurilor se succedau într-un ritm infernal, în care privarea de somn constituia, deopotrivă, metodă de creştere a rezistenţei fizice şi de tocire a judecăţii. Din când în când - aşa prevedea scenariul -, omul dinăuntrul umanoidului avea cuvântul.

Adică încerca să redevină ceea ce fusese. Vorbea despre cei de acasă, despre oboseală şi tentaţia renunţării, despre umilinţele la care era supus. Dar pe măsură ce timpul trecea, omul apărea tot mai puţin dinăuntrul umanoidului. Şi, cum finis coronat opus, recunoaşterea consacrării nu putea veni decât în urma unei aplicaţii genistice "pe viu". "Nimic nu e mai plăcut decât să legi cabluri la explozibilul care va arunca în aer zona... Dar cui nu i-ar plăcea aşa ceva?!..." - declara meditativ, sigur şi zâmbitor unul dintre absolvenţi.

În planul secund se afla "zona": o plajă îngustă, şerpuind între apele albastre ale Pacificului şi o lizieră verde, din care siluetele melancolice ale unor palmieri făceau umbră nisipului. Peisajul -"clişeu" al ilustratelor trimise din ţinuturi exotice. El trebuia aruncat în aer. Zis şi făcut. Apoi diplomele "felicitările, masa şi dansul". Întâmplător, în aceeaşi zi am revăzut filmul "Şapte ani în Tibet", în regia lui Jean Jacques Annaud.

De "zona" aruncată în aer mi-am amintit atunci când adolescentul Dalai Lama îl roagă pe noul său prieten european Heinrich Harrer (interpretat de Brad Pitt) să construiască pentru supuşii săi un cinematograf. În cursul săpăturilor pentru amfiteatrul sălii, numeroşii voluntari tibetani s-au confruntat însă cu o uriaşă problemă: zona aleasă era sălaşul a mii de râme. Sapele, cazmalele le puteau ucide, drept care lucrările s-au oprit. A urmat sfatul înţelepţilor, iar lucrul s-a făcut cu mare luare aminte. Uneltele erau mânuite cu delicateţe, solul afânat era greblat cu degetele, iar locuitoarele pământului luate cu grijă, puse în boluri de lut şi mutate în alt loc prielnic.

Nici chiar nevoia de cultură - cea mai mare, mai reală şi mai acută nevoie a omului civilizat - nu dăduse tibetanilor dreptul de a "arunca în aer zona".