Ieşirea din criză începe cu întoarcerea în 2005

Dincolo de balivernele lansate din interese politice de autorităţi în legătură cu o eventuală apropiată depăşire a crizei, având în vedere, vezi Doamne, atuurile României faţă de alţii în această privinţă, există cu adevărat o problemă legată de o evaluare realistă a momentului în care s-ar putea să se iasă din criză.

Există analize, inclusiv din partea unor oameni serioşi, care susţin că România ar putea ieşi destul de repede din criză, oricum mai repede decât ţări de prin Occidentul european, graţie a trei factori, care nu sunt în general cine ştie ce atuuri, dar care devin astfel în condiţiile actuale: ponderea scăzută a exporturilor în PIB, ceea ce ar evidenţia o dependenţă mai slabă a economiei de pieţele externe; importurile relativ mici de energie, ceea ce ar evidenţia o dependenţă mai mică decât a altor ţări de aprovizionarea externă cu energie; nivelul încă derizoriu al creditării în economie (40% în echivalentul PIB, faţă de cifre duble în Europa Centrală şi triple în Europa Occidentală), ceea ce ar evidenţia dependenţa cu mult mai redusă faţă de bănci a finanţării economiei.

Toate acestea sunt realităţi. Dar în ce măsură este vorba, în condiţiile date, de nişte atuuri ar fi de analizat mai în profunzime, căci oricum trebuie raportate la starea şi structura economiei. În orice caz, a te baza pe aceşti trei factori în evaluarea momentului ieşirii din criză înseamnă a ignora, din păcate, faptul esenţial: aşa cum este, bună sau rea, economia din România a devenit strict un apendice al economiilor vest-europene.

Dependenţa comercială (circa 70%) şi cea financiară (probabil peste 90%) faţă de vestul Europei este aproape totală. Şi astfel, cu atuuri sau fără atuuri, şi indiferent că vrem sau nu vrem, România va ieşi din criză doar după ce organismul al cărui apendice este va ieşi el din criză, şi anume probabil la câteva luni (între şase şi nouă luni) după ce economia vest-europeană se va aşeza pe un nou drum.
Din păcate, lucrurile sunt şi mai complicate.

Apendicele România este bolnav. Nu discutăm aici de ce, deşi în bolile de care suferă o parte mare din responsabilitate aparţine chiar Vestului european. România este o economie fără economie reală. O economie în care se vrea consum fără producţie şi importuri fără exporturi în care hipermarketurile n-au în spate fabrici şi maşinile n-au şosele pe care să circule.

Nu ştim dacă, pe o asemenea articulaţie, atuurile menţionate nu numai că sunt doar aparente, dar şi fenomenele despre care vorbesc fac mai mult rău decât bine. Dependenţa mai slabă de exporturi a ţării pleacă de la premisa greşită că răul este afară şi nu în România. Or, răul principal este înăuntru. De asemenea, dependenţa mai redusă de importurile energetice porneşte de la ideea că turbulenţele sunt în afara ţării.

Or, în perioada actuală preţurile internaţionale la energie sunt potolite tocmai de recesiunea mondială şi România nu profită de pe urma acestei conjuncturi, pentru că societăţile străine care au pus mâna pe exploatarea petrolului românesc şi pe distribuţia de carburanţi, gaze şi electricitate taie şi spânzură pe plan intern în favoarea profiturilor proprii.

În sfârşit, mai slaba extindere a creditării ascunde tocmai dezastrul principal. Pe de-o parte, este o creditare care depăşeşte cu 60% depozitele, adică posibilităţile reale ale economiei de a susţine creditarea, grosul reprezentând expunere faţă de finanţarea externă, adică tocmai cea care lipseşte în condiţiile de criză. Pe de altă parte, este o creditare axată disproporţionat pe consum şi, încă şi mai rău, pe consum din import, şi nu pe finanţarea economiei.

Într-o asemenea structură a creditării, putem spune într-adevăr că e bine că aceasta nu s-a dezvoltat mai mult, căci ar fi depăşit şi mai mult posibilităţile economiei şi ar fi dezarticulat-o şi mai sever decât a făcut-o. Dacă acesta este vreun avantaj, trebuie să recunoaştem că este un avantaj sinistru!

Deşi, evident, nu prea poate conveni nici la nivel oficial, şi nici la nivelul diferiţilor menestreli care cântă osanale capitalului străin, responsabil de creşterea economică dezechilibrantă din ultimii ani, trebuie spus că singura ieşire favorabilă ţării din actuala criză economică este întoarcerea ei la nivelul anului 2005 şi construirea unui nou început din acel punct.

Peste 3/4 din creşterea realizată în perioada 2005-2008 este o gogoaşă umflată fals, care nu a fost generată organic de economia existentă şi nu a fost asmilată organic de către aceasta, lăsând în spate doar două lucruri: o dezarticulare masivă a economiei şi o îndatorare externă fabuloasă pentru o creştere de nivel de trai cu totul nesustenabilă.

Prin faptul că această creştere economică n-a fost asimilată în economie, majorările de salarii şi pensii realizate pe seama ei nu pot fi păstrate. Inevitabil, chiar dacă nu direct, acestea, prin creşteri de preţuri şi impozite, trebuie aduse la ceea ce poate în mod real economia, cel mai probabil la nivelul din 2005-2006.

Nefiind asimilată organic în economie, gogoaşa creşterii economice din perioada 2005-2008 se cere a fi extirpată tocmai pentru ca o încercare de a o băga pe gât economiei să n-o termine total pe aceasta din urmă precum face o tumoră malignă cu organismul care o hrăneşte. O reală ieşire din criză începe în România cu întoarcerea economiei în 2005. Delirul 2005-2008 se cere a fi uitat!