Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sărise de optzeci de ani. Îşi pierduse fraţii şi surorile, soţul şi fiica, rostul adică. Firul i se deşirase de pe mosor şi privea în gol la viitorul de prisos. Care viitor, că nu mai desluşea nimic de aci înainte ? Nimic ! Îşi omora zilele în pustietatea casei cândva pline, războindu-se cu amintirile dintr-o altă existenţă. Nici nu-i venea să creadă că viaţa ei fusese altfel, că avusese părinţi şi copii, rude şi vecini, şi, mai presus de orice, tinereţe. Singurătatea se aciuase în oborul din care şi câinele dispăruse. Câteva păsări şi-un guguştiuc pripăşit pe ramul unui dud olog îi ţineau încă de urât. Iarna o găsi adâncită într-o tristeţe groasă şi mucedă. Gerul îi toiegi sufletul, şi trupul i se pipernici sub sloiurile pornite de aducerile aminte. Aşa o află feciorul, singura ei punte cu viaţa de acum, în ajunul Crăciunului. Îl aştepta, căci, după ce se codise coşcogeamitea, acceptase să-l urmeze la oraş. Măcar până la primăvară, când s-o topi omătul potrivnic. Îşi înghesuise buleandrele în două genţi de rafie şi-şi îmbrăcase hainele de sărbătoare. Dădu ocol oborului, luându-şi rămas bun de la orătănii şi de la fiecare glod, mângâie zarzărul posac dinspre coşare şi rosti ceva în gând, o iertăciune. Aproape de maşina trasă în poartă ezită o clipă. Parcă nu se încumeta să-şi părăsească bătătura, destinul implacabil de ţărancă. Se întoarse şi se opri în faţa ghivecelor cu nalbe. O luă pe cea înflorită, cuprinzând-o strâns în braţe ca pe un pruncuţ. Pe drumul spre Bucureşti n-a fost chip să se despartă de vasul în care îndesase întregul ei trecut. În cea mai apăsătoare tăcere. Socotea grav lunile de neprimăvară, ca un şcolar silit să-şi mute soarta la internat, printre străini. La un moment dat, o voce din radioul maşinii anunţă viscol şi troiene în martie. Pribeaga femeie se mohorî brusc şi se rugă să nu fie adevărată ştirea. Să nu care cumva să-şi amâne reîntoarcerea la destinul părăsit de nevoie.
Amurgul se prelingea molcom peste satul teleormănean în ziua de Bobotează, ascunzându-l în întuneric şi ceaţă. Îmi pusesem în gând să-l colind pe nonagenarul Simion Gârlea la început de an. Să-i strâng mâna tremurândă şi să-i sărut sufletul nemărginit. L-am găsit pe şosea, cătând în sus şi-n jos la trecătorii de ocazie. Ieşise să-şi întâmpine soţia, plecată de vreo zece ani la neamurile de dincolo. Iar el o aştepta întruna şi-i scria poezii de dor. Care femeie este în stare să reziste versurilor de dragoste ? Într-o zi, Marioara lui se va întoarce, se vor găti amândoi în ţoalele păstrate în cufăr şi vor pleca pe uliţa a mare, să le ia seama toţi cât sunt de frumoşi. Sigur se va întoarce ! De aceea, seara, bătrânul se aşeza în poartă şi-şi căina prezentul desperecheat fără muiere. Se simţea scos din rostul cu care se învăţase atâţia zeci de ani. Iar viaţa scoasă din albie seamănă cu o ocnă, tragi clipa de clipă, legate de inima şubredă, lanţurile amintirilor. Simion Gârlea zăbovi ce zăbovi şi se înapoie şovăind în casă. La fel de singur şi de trist ca şi ieri, ca şi alaltăieri... Poate că mâine uşa se va deschide şi în prag se va ivi... Abia atunci realiză că ăsta e noul său rost, s-o aştepte pe ea... Adormi împăcat şi o visă.
Citește pe Antena3.ro
