Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Conversez pe Facebook cu un scriitor pasionat de stele. Îmi trimite uneori ”imagini din cer”, imagini din acest necuprins, frumos și misterios univers, care – pe lângă frumusețe – te poartă întotdeauna cu gândul la întrebări legate de ”sens” și, mai ales, de dimensiunea atât de măruntă a ceea ce suntem noi. Ultima imagine pe care am primit-o este un roi de galaxii în ''Cosița Berenicei'', precum mi-a explicat prietenul! Și apoi a adăugat; ”Roi de galaxii, nu de stele. Ce vedem noi cu ochiul liber pe cer, sunt stelele din galaxia '' Calea Lactee'' din care face parte si sistemul nostru solar cu soarele nostru, o stea galbena de marime medie. Puzderia aceea este formata din galaxii alcatuite din miliarde de stele...Suntem de neglijat, nu? Distanțele sunt așa de mari și soarele va muri, iar noi, ca omenire, cu mult înaintea lui. Singura noastră forță rămâne imaginația. Pentru că am fost dăruiți să ne putem imagina orice și asta e și bine, e și rău”. În timp ce conversam despre roiurile de stele și imaginație, propria mea imaginație vizualiza în timp real două gâze, eu și scriitorul – care conversează pe Facebook despre roiurile de galaxii, nici măcar roiuri de stele. Dintr-o dată parcă toate lucrurile care-mi păreau importante, grandioase, strivitoare sau mărețe s-au micșorat în fața imaginației care visa distanțele uriașe dintre stele și galaxii și tainica așezare a existenței tuturor lucrurilor. Prietenul meu imagina viitorul universului și viitorul nostru, raportându-se la cunoașterea pe care o avea despre tainca alcătuire a vieții stelelor. Era și el pe tărâmul imaginației, poate și al proiecției și, conștient de asta, a văzut în imaginația însăși ”forța noastră”!
Chiar așa, imaginația e forța noastră și asta-i bine, dar e și rău! Imaginația însăși e plămădită din cele două aluaturi ce impregnează întreaga existență; binele și răul. Iată că imaginația poate numai într-o singură clipă să te arunce în banalitatea și-n insignifianta imagine a micimii propriilor tale probleme, pe care le-ai crezut până acum o clipă ca fiind ”capăt de lume”. Să privești un roi de galaxii de stele și să te așezi pe tine însuți lângă aceste imagini pare să fie un fel în care privești uluit către o alcătuire căreia nu-i poți găsi justificare în afara unei puteri divine. Nici măcar imaginația nu are atâta forță încât să cuprindă obiectele sau distanțele dintre ele în acest măreț univers. Dar imaginația are atâta forță cât să vadă inteligența nemăsurată a inteligenței divine, care-a făcut ca micul să se vadă mare, dar – în același timp – privind către ceva și mai mare, să-și vadă lungul nasului! Să ne privim importanta, dar și lipsa de importanță, folosindu-ne – iată – de imaginația noastră. Să ne folosim imaginația pe partea ei frumoasă înseamnă să oprim uneori avântul nebunatic al minții, care tinde să facă din nimic un capăt de lume. Imaginația folosită rău e forța pe care o folosim autodistructiv. Ne imaginăm că cineva nu ne iubește și chiar în clipa propriei imaginații creăm parcă absența iubirii, pentru ca apoi să ne autohipnotizăm cu iagini care ne dovedesc nouă înșine că avem dreptate. În micul univers al gâzei care suntem, propriile imagini despre lume crează parcă roiuri de galaxii și necunoscute, pe care le investim apoi cu titlul de realitate”. Ce știm mai puțin e că putem schimba starea de rău cu o stare de bine, imaginea urâtă a unei zile cu imaginea frumoasă a aceleiași zile doar cu ajutorul imaginației. Însăși viața capătă contururile și coloristica puterii de a o imagina, de a o visa, de a o percepe cum am vrea să fie. O simplă privire aruncată printre roiurile de galaxii de stele ne spune insistent și fermecător că nu avem capacitatea să percepem obiectele exterioare/existența exterioară în mod obiectiv, dar ne putem crea un peisaj interior și, mai mult, îl putem face să fie și să arate cum îl putem imagina. Asta înseamnă că noi creăm binele și răul, că interacționăm cu imaginile asemănătoare pe care ceilalți, miliardele de gâze de lângă noi, le imaginează în lumile lor interioare. E precum spunea Sfântul Vasile cel Mare, pe care mi l-a readus în memorie un alt prieten, un preot, tot în perioada asta; ”iubirea ori prietenia duhovnicească nu se nasc din întâlnirea trupească, față către față, a persoanelor, ci atunci când o persoană întâlnește adevărul ei în altă persoană”! Aș spune că nu doar iubirea și prietenia sunt întâlniri ale asemănătorilor lăuntrici, ci întreaga noastră existență e ordonată așa încât să ne întlnim prin ea cu ceea ce creăm imaginându-ne, gîndind sau visând! De aceea e important să ne facem visele conștient și să visăm ce alegem să visăm, fiindcă visul nostru se obiectivează în cele din urmă, el se vede mare sau mic, în funcție de locul, sentimentul și sufletul din care îl privim!
Citește pe Antena3.ro
