Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primarul Victor Baboi a stat puţin în fruntea comunei. Şi-a dat demisia la cîteva luni de la victoria în alegerile parţiale şi a plecat în Spania, la cules de căpşuni...
Primarul Victor Baboi a stat puţin în fruntea comunei. Şi-a dat demisia la cîteva luni de la victoria în alegerile parţiale şi a plecat în Spania, la cules de căpşuni. A reuşit totuşi să dea gata bugetul primăriei pe un an, comandînd în Caraibe trei palmieri, pe care i-a plantat în curtea sediului. Palmierii au rămas şi după dispariţia lui Victor Baboi în imensitatea plantaţiilor de căpşuni. Urmaşul lui, Gheorghe Gheorghiţă, numit interimar, avea să se confrunte cu o mare problemă: palmierii îngheţau. Nu-i vorbă, i-ar fi putut pune la pămînt în doi timpi şi trei mişcări, mai ales că-l scoteau din sărite, amintindu-i în plin viscol că în alte părţi ale lumii oamenii se plimbau în cămăşi cu mîneci scurte pe sub palmierii alintaţi de razele soarelui. Numai că palmierii fuseseră luaţi în primire de o organizaţie de ocrotire a arborilor mediteraneeni obligaţi de globalizare să crească în clime ostile. Era o organizaţie cu sediul în Floreşti, dar cu puternice relaţii în lumea întreagă, din Consiliul de conducere făcînd parte şi nevasta unui şef de stat din Europa Occidentală. Gheorghe Gheorghiţă trebui să renunţe la planul de a-i tăia într-o noapte, punînd totul pe seama unor hoţi de lemne, şi să se gîndească cum să încălzească palmierii buclucaşi. La sugestia unui consilier comunal, care muncise la negru în Africa, angajat al unei firme de cîntărire a palmierilor, cei trei arbori fură încălziţi cu lemne. Se aduseră din Pădurea Satului cîteva camioane de lemne, se amenajă o vatră, şi astfel, toată iarna palmierii fură ocrotiţi împotriva frigului. Se dovedi pînă la urmă o iniţiativă lăudabilă, pentru că mulţi dintre cei care aşteptau autobuzul de Floreşti veneau să se încălzească. În plus, supuşi unei situaţii aparte, palmierii se modificară genetic şi, în primăvara următoare, lăsară să se înţeleagă că ar putea face nuci. Banii pentru întreaga tevatură îi obţinu primarul destul de uşor. Mări taxa de căsătorie şi propuse Consiliului introducerea taxei pe virginitate. Aceasta din urmă trebuia plătită de cuplurile în care fata nu putea aduce adeverinţă că-i virgină.
Nu demult, energicul primar a reuşit să treacă prin Consiliu
o Hotărîre privind măsurile ce trebuie luate pentru promovarea imaginii satului
în lume. Gheorghe Gheorghiţă avea nevoie ca de aer de această Hotărîre. De
fapt, nu de Hotărîrea propriu-zisă – deoarece vintileşenii aflaţi în Italia
treceau drept români în general, confundaţi cu romi, şi, în consecinţă,
furturile de statui de împăraţi romani, în care se specializaseră ei (din
bronzul sandalelor se făceau, în ţară, cei mai căutaţi pitici de grădină), erau
puse pe seama românilor –, ci de banii alocaţi din bugetul primăriei pentru
această acţiune. Gelu, băiatul cel mare al primarului, lucra la Tokio, ca purtător
pe braţe al adolescentelor care leşinau de entuziasm la spectacolele date de
vedetele planetare venite în turneu în Japonia.
– Nici nu ştii – îi zicea el lui taică-său cînd venea pe
acasă, de Crăciun, să ia caltaboşi, deoarece în Japonia nu se găsea aşa ceva –
ce înseamnă să ţii în braţe o japoneză leşinată. O poţi pipăi cît vrei şi pe
unde vrei. Spre deosebire de europene (Gelu lucrase în acest domeniu şi la o
discotecă din Bahamas), care te cîrpesc imediat ce se trezesc, japonezele,
crescute pînă în noaptea nunţii fără să ştie ce-i aia mînă pipăindă de bărbat,
îţi mulţumesc cu plecăciuni şi-ţi dau drept răsplată lănţişorul de aur de la
gît.
Băiatul îl îndemnă astfel să vină dea o fugă pînă în Japonia
şi să lucreze o noapte, împreună cu el, la cărat de japoneze leşinate.
– Bine, bine, zisese Gheorghe Gheorghiţă, la tine e de înţeles că nu te pălmuiesc, eşti tînăr, dar la mine, care nu mai sînt chiar atît de tînăr, nu risc să mă acuze de corupere de minore?!
– Nu rişti, tată! Nu ţi-am spus că ele nu ştiu ce-i aia pipăitul?! Îl cred un fel de obicei din tradiţia noastră populară.
Citește pe Antena3.ro
Se înţelege că, odată trecută Hotărîrea, unul dintre beneficiari avea să fie chiar el, care avea să meargă în Japonia pentru a promova imaginea Vintilesei.
De la şedinţa crucială lipsiseră cîţiva consilieri. Fane
Grosu, plecat în Germania să aducă un transport de potcoave pentru fierăria sa,
înscrisă la Registrul Comerţului sub numele de Barosul&Fii. În ţară, ba
chiar şi în Europa, nu se mai fabricau potcoave. De fapt, se fabricau, şi încă
în cantităţi însemnate, numai că nu erau potcoave tradiţionale, din cele bătute
în caiele, ci potcoave moderne, dintr-un aliaj care imita pîsla, şi dotate cu
senzori. Cînd copita calului depăşea o anumită viteză de punere pe asfalt, un
semnal pornit din potcoavă trecea prin picior, prin corp şi ajungea la cap sub
forma unui Ptrr.. sonor, imitînd perfect vocea stăpînului. Ileana Caliţa,
care nu se întorsese de la Bucureşti, de la un Congres al vrăjitoarelor din
zonele de deal ale Europei Centrale şi Răsăritene. Vasile Păvălucă, ocupat pînă
peste cap cu înlocuirea taraşilor de la poarta de la drum, putreziţi de timp,
cu unii noi, de care făcuse rost cu greu. Printr-o Hotărîre de Guvern recentă,
din cadrul măsurilor, mai ample, de protejare a mediului înconjurător, fusese
interzisă folosirea lemnului la gardurile de la ţară şi la crucile de
înmormîntare a persoanelor cu un salariu peste minimul garantat.
Consilierii prezenţi erau decişi să boicoteze iniţiativa
primarului. Habar n-aveau ce-i aia promovare şi, cu atît mai mult, ce-i aia
imaginea Vintilesei în lume. Erau însă furioşi pe Gheorghe Gheorghiţă pentru că
acesta, luînd exemplul şefilor săi pe linie de partid, de la Bucureşti, le tăiase
alocaţia pentru ţuica de şedinţă, punînd capăt unui privilegiu pe care
consilierii îl aveau încă din 1990. Atunci, în focul luptei pentru lichidarea rămăşiţelor
dictatoriale, se hotărîse ca şedinţele Consiliului să se desfăşoare într-o
atmosferă democratică destinsă. Se pusese capăt astfel interdicţiilor de a
intra şi ieşi cînd voia consilierul, de a sta cu căciula în cap, de a căsca fără
a pune mîna la gură şi de a rîgîi fără a spune după asta, cît mai clar cu putinţă,
Pardon, vă rog, să mă iertaţi! Pe acest
fundal de democratizare a primăriei din Vintileasa se propusese – şi se votase
în unanimitate – alocarea unei sume de la bugetul local pentru un pahar de ţuică
fiartă de fiecare şedinţă. Sumă în care intra preţul băuturii propriu-zise,
precum şi plătirea suplimentară a femeii de serviciu, ca să spele paharele şi să
fiarbă ţuica la foc mic.
Pe parcursul anilor, multor privilegii ale consilierilor li
se puseseră capăt. Cel al ţuicii de şedinţă rămăsese însă neclintit. Nimeni nu
avusese curajul să se atingă de el. Cum nimeni nu îndrăznise să pună în discuţie
privilegiul consilierilor bărbaţi de a folosi, pe timpul şedinţelor, şi WC-ul
pentru Femei al primăriei.
Gheorghe Gheorghiţă însă avusese tupeul de a le lua
consilierilor acest privilegiu, devenit deja o tradiţie a democraţiei locale.
Drept urmare, consilierii se încărcaseră de-o antipatie profundă faţă de el,
exprimată nu numai în votul contra oricărei propuneri, dar şi în ostentaţia cu
care i se adresau cu Tovarăşe în loc de Domnule sau chiar în absenţa oricărei
preocupări de a se spăla pe picioare înainte de a veni la şedinţă.
La fel se petrecură lucrurile şi în prima parte a şedinţei despre imaginea Vintilesei în lume.
În hotărîrea de a-l boicota, consilierii apelară la un mijloc imbatabil în cazul şedinţelor: invocarea viciului de procedură.
Procesul-verbal al şedinţei era scris de Lilica Balcan,
secretara primăriei. Or, Lilica lipsea. Cum hotărîrea ca ea să scrie procesul
verbal fusese luată de Consiliu la şedinţa de constituire, în urmă cu doi ani,
cînd nu izbucnise conflictul dintre
primar şi consilieri, desemnarea unei alte
persoane nu se putea face decît tot prin votul Consiliului.
Or, de data asta, Consiliul nu voia să-şi dea votul.
La început, Gheorghiţă Gheorghe încercă să-i convingă
spunîndu-le că Lilica lipseşte motivat: aşteaptă un e-mail de la Guvern. Şi cum
e singura din Vintileasa care ştie să umble pe autostrada Internetului fără să
dea un mesaj peste ea şi s-o calce (zicea primarul), nimeni altcineva nu-i
putea ţine locul la computer. De scris procesul-verbal putea oricine dintre cei
de faţă. De primit un e-mail de la Bucureşti, doar Lilica era capabilă.
Într-adevăr, Lilica aştepta un e-mail, dar nu de la Guvern, ci de la un ins din
Australia, cu care intrase azi-noapte în dialog.
(Va urma)
