Imaginea satului în lume (I)

Primarul Victor Ba­boi a stat puţin în fruntea comunei. Şi-a dat demisia la cîteva luni de la victoria în alegerile parţiale şi a plecat în Spania, la cules de căpşuni...

Primarul Victor Ba­boi a stat puţin în fruntea comunei. Şi-a dat demisia la cîteva luni de la victoria în alegerile parţiale şi a plecat în Spania, la cules de căpşuni. A reuşit totuşi să dea gata bugetul primăriei pe un an, comandînd în Caraibe trei palmieri, pe care i-a plantat în curtea sediului. Pal­mi­e­rii au rămas şi după dispariţia lui Victor Baboi în imensitatea plan­taţiilor de căpşuni. Urmaşul lui, Gheorghe Gheorghiţă, numit interimar, avea să se confrunte cu o mare problemă: palmierii în­ghe­ţau. Nu-i vorbă, i-ar fi putut pune la pămînt în doi timpi şi trei miş­cări, mai ales că-l scoteau din sărite, amin­tindu-i în plin viscol că în alte părţi ale lumii oamenii se plimbau în cămăşi cu mîneci scurte pe sub palmierii alintaţi de razele soa­relui. Numai că palmierii fuse­se­ră luaţi în primire de o or­g­a­ni­za­ţie de ocrotire a arborilor meditera­ne­eni obligaţi de globalizare să creas­că în clime ostile. Era o organizaţie cu sediul în Floreşti, dar cu puternice relaţii în lumea în­trea­gă, din Consiliul de conducere fă­cînd parte şi nevasta unui şef de stat din Europa Occidentală. Gheorghe Gheorghiţă trebui să re­nun­ţe la planul de a-i tăia într-o noap­te, punînd totul pe seama unor hoţi de lemne, şi să se gîndească cum să încălzească palmierii bu­clu­caşi. La sugestia unui consilier co­munal, care muncise la negru în Africa, angajat al unei firme de cîn­tărire a pal­mi­erilor, cei trei ar­bori fură în­căl­ziţi cu lemne. Se adu­seră din Pă­du­rea Satului cîteva camioane de lem­ne, se amenajă o vatră, şi astfel, toată iarna pal­mi­e­rii fură ocro­tiţi împotriva frigului. Se dovedi pînă la urmă o iniţiativă lă­udabilă, pentru că mulţi dintre cei care aşteptau autobuzul de Flo­reşti veneau să se încălzească. În plus, supuşi unei situaţii aparte, palmierii se modificară genetic şi, în primăvara următoare, lăsară să se înţeleagă că ar putea face nuci. Banii pentru întreaga tevatură îi obţinu primarul destul de uşor. Mări taxa de căsătorie şi propuse Consiliului introducerea taxei pe virginitate. Aceasta din urmă trebuia plătită de cuplurile în care fata nu putea aduce ade­verinţă că-i virgină.

Nu demult, energicul primar a reuşit să treacă prin Consiliu o Hotărîre privind măsurile ce trebuie luate pentru promovarea imaginii satului în lume. Gheor­ghe Gheorghiţă avea nevoie ca de aer de această Hotărîre. De fapt, nu de Hotărîrea propriu-zisă – deoarece vintileşenii aflaţi în Italia treceau drept români în general, confundaţi cu romi, şi, în consecinţă, furturile de statui de împăraţi romani, în care se specializaseră ei (din bronzul sandalelor se făceau, în ţară, cei mai căutaţi pitici de grădină), erau puse pe seama românilor –, ci de banii alocaţi din bugetul primăriei pentru această acţiune. Gelu, băiatul cel mare al primarului, lucra la Tokio, ca purtător pe braţe al adolescentelor care leşinau de entuziasm la spectacolele date de vedetele planetare venite în turneu în Japonia.

– Nici nu ştii – îi zicea el lui taică-său cînd venea pe acasă, de Crăciun, să ia caltaboşi, deoarece în Japonia nu se găsea aşa ceva – ce înseamnă să ţii în braţe o japoneză leşinată. O poţi pipăi cît vrei şi pe unde vrei. Spre deosebire de europene (Gelu lucrase în acest domeniu şi la o discotecă din Bahamas), care te cîrpesc imediat ce se trezesc, japonezele, crescute pînă în noaptea nunţii fără să ştie ce-i aia mînă pipăindă de bărbat, îţi mulţumesc cu plecăciuni şi-ţi dau drept răsplată lănţişorul de aur de la gît.

Băiatul îl îndemnă astfel să vină dea o fugă pînă în Japonia şi să lucreze o noapte, împreună cu el, la cărat de japoneze leşinate.

– Bine, bine, zisese Gheorghe Gheorghiţă, la tine e de înţeles că nu te pălmuiesc, eşti tînăr, dar la mine, care nu mai sînt chiar atît de tînăr, nu risc să mă acuze de corupere de minore?!

– Nu rişti, tată! Nu ţi-am spus că ele nu ştiu ce-i aia pipăitul?! Îl cred  un fel de obicei din tradiţia noastră populară.

Citește pe Antena3.ro

Care sunt fructele și legumele toxice. Numărul celor cu pesticide peste limitele legale s-a dublat față de anul trecut

Se înţelege că, odată trecută Hotărîrea, unul dintre beneficiari avea să fie chiar el, care avea să meargă în Japonia pentru a promova imaginea Vintilesei.

De la şedinţa crucială lipsi­seră cîţiva consilieri. Fane Grosu, plecat în Germania să aducă un transport de potcoave pentru fierăria sa, înscrisă la Registrul Co­mer­ţului sub numele de Barosul&Fii. În ţară, ba chiar şi în Europa, nu se mai fabricau potcoave. De fapt, se fabricau, şi încă în cantităţi însemnate, numai că nu erau potcoave tradiţionale, din cele bătute în caiele, ci potcoave moderne, dintr-un aliaj care imita pîsla, şi dotate cu senzori. Cînd copita calului depăşea o anumită viteză de punere pe asfalt, un semnal pornit din potcoavă trecea prin picior, prin corp şi ajungea la cap sub forma unui Ptrr.. sonor, imi­tînd perfect vocea stăpînului. Ilea­na Caliţa, care nu se întorsese de la Bucureşti, de la un Congres al vrăjitoarelor din zonele de deal ale Europei Centrale şi Răsăritene. Vasile Păvălucă, ocupat pînă peste cap cu înlocuirea taraşilor de la poarta de la drum, putreziţi de timp, cu unii noi, de care făcuse rost cu greu. Printr-o Hotărîre de Guvern recentă, din cadrul măsurilor, mai ample, de protejare a mediului înconjurător, fu­se­se interzisă folosirea lemnului la gardurile de la ţară şi la crucile de înmormîntare a persoanelor cu un salariu peste minimul garantat.

Consilierii prezenţi erau decişi să boicoteze iniţiativa primarului. Habar n-aveau ce-i aia promovare şi, cu atît mai mult, ce-i aia ima­ginea Vintilesei în lume. Erau însă furioşi pe Gheorghe Gheorghiţă pentru că acesta, luînd exemplul şefilor săi pe linie de partid, de la Bucureşti, le tăiase alocaţia pentru ţuica de şedinţă, punînd capăt unui privilegiu pe care consilierii îl aveau încă din 1990. Atunci, în focul luptei pentru lichidarea ră­măşiţelor dictatoriale, se hotărîse ca şedinţele Consiliului să se desfăşoare într-o atmosferă democratică destinsă. Se pusese capăt astfel interdicţiilor de a intra şi ieşi cînd voia consilierul, de a sta cu căciula în cap, de a căsca fără a pune mîna la gură şi de a rîgîi fără a spune după asta, cît mai clar cu putinţă, Pardon, vă rog, să mă iertaţi!  Pe acest fundal de demo­cratizare a primăriei din Vintileasa se propusese – şi se votase în unanimitate – alocarea unei sume de la bugetul local pentru un pahar de ţuică fiartă de fiecare şedinţă. Sumă în care intra preţul băuturii propriu-zise, precum şi plătirea suplimentară a femeii de serviciu, ca să spele paharele şi să fiarbă ţuica la foc mic.

Pe parcursul anilor, multor privilegii ale consilierilor li se puse­seră capăt. Cel al ţuicii de şedinţă rămăsese însă neclintit. Nimeni nu avusese curajul să se atingă de el. Cum nimeni nu îndrăznise să pună în discuţie privilegiul consilierilor bărbaţi de a folosi, pe timpul şedinţelor, şi WC-ul pentru Femei al primăriei.

Gheorghe Gheorghiţă însă avusese tupeul de a le lua consilierilor acest privilegiu, devenit deja o tradiţie a democraţiei locale. Drept urmare, consilierii se încărcaseră de-o antipatie profundă faţă de el, exprimată nu numai în votul contra oricărei propuneri, dar şi în ostentaţia cu care i se adresau cu Tovarăşe în loc de Domnule sau chiar în absenţa oricărei preocupări de a se spăla pe picioare înainte de a veni la şedinţă.

La fel se petrecură lucrurile şi în prima parte a şedinţei despre imaginea Vintilesei în lume.

În hotărîrea de a-l boicota, consilierii apelară la un mijloc imba­tabil în cazul şedinţelor: invocarea viciului de procedură.

Procesul-verbal al şedinţei era scris de Lilica Balcan, secretara primăriei. Or, Lilica lipsea. Cum hotărîrea ca ea să scrie procesul verbal fusese luată de Consiliu la şedinţa de constituire, în urmă cu doi ani, cînd nu izbucnise conflictul dintre
primar şi consilieri, desemnarea unei alte persoane nu se putea face decît tot prin votul Consiliului.

Or, de data asta, Consiliul nu voia să-şi dea votul.

La început, Gheorghiţă Gheor­ghe încercă să-i convingă spunîndu-le că Lilica lipseşte motivat: aşteaptă un e-mail de la Guvern. Şi cum e singura din Vintileasa care ştie să umble pe autostrada Internetului fără să dea un mesaj peste ea şi s-o calce (zicea primarul), nimeni altcineva nu-i putea ţine locul la computer. De scris procesul-verbal putea oricine dintre cei de faţă. De primit un e-mail de la Bucureşti, doar Lilica era capabilă. Într-adevăr, Lilica aştepta un e-mail, dar nu de la Guvern, ci de la un ins din Australia, cu care intrase azi-noapte în dialog.

(Va urma)