Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă gândesc de mai mult timp la un reportaj tv, în care o duducă miloasă deplângea situaţia grea a unei familii cu optsprezece copii. Îmi fac griji cu ce am scris la un moment dat despre fata aceea. Am scris că nu statul trebuie să le dea bani de la buget familiilor cu optsprezece copii, ci chiar reporterii miloşi, din salariile lor, astfel ca taţii aceştia din cale afară de productivi să se hrănească bine, să rămână în vână până la 20 de ani şi să mai toarne vreo zece-doisprezece copii.
Ideea de randament m-a condus la o altă interpretare a chestiunii. În fond, părinţii care aduc pe lume mulţime de copii sunt nişte mici întreprinzători. Când ajung la 21 pot înfiinţa, conform legii, un sindicat. Cât de greu e să munceşti la concepţia şi la fabricaţia a optsprezece suflete numai taţii care adorm, de îndată ce îşi dau duhul în pat, ca să pună de unul, o pot spune. Se ştie că doar primul copil iese uşor din prima încercare. Cu următorii e muncă lungă. Odinioară, mamele cu doisprezece prunci primeau titluri republicane de eroine şi sporuri de leafă. Primeau, de asemenea, abonamente gratis pe tramvai – deşi arareori năşteau în tramvaie – şi bilete de tratament în staţiuni, ca nu cumva să se oprească din eroica lor misiune. Nimeni însă nu s-a preocupat şi de eroismul bărbaţilor, care trebuia să-şi aducă aportul – conform unei formule a vremii – noapte de noapte, în timp ce nevestele lor şi-l aduceau plenar doar într-o noapte.
Noi confundăm adesea dragostea cu sexul. Dar confundăm şi dragostea de copii cu dragostea de făcut copii. Familiile cu foarte multe odrasle au toate datele ca să fie considerate unităţi de producţie, iar dragostea de făcut copii, un factor tehnologic de bază.
Am discutat treaba cu mai mulţi amici, care au afaceri şi angajaţi. Unii au găsit că ar fi mai potrivit să numim aceste industrii puericole.
Fundaţii culturale, Grupuri de dialog social sau chiar Organizaţii nonprofit. Eu rămân la părerea că sunt totuşi un fel de IMM-uri, care au producţie, dar n-au desfacere. Întrebarea e dacă relaţia fiscală trebuie regulată tot în cadrul familiei sau dacă e nevoie să intervină cu organele lui şi statul, deoarece, în cazul familiei prezentate de reporteriţa miloasă, atât producţia pe stoc, cât şi manageriatul, cu obişnuita foială sindicală, aveau loc într-o singură odaie.
Un filozof spune că despre lucrurile de care nu trebuie să se vorbească trebuie să se tacă. E un punct de vedere fatalist, demn de toată preţuirea, care n-ar fi şi mai preţios dacă ar rămâne în grădina filozofului. Numai că noi, cei cu unu, doi şi trei copii, plătim la impozite de înnebunim, ca să primească ajutoare sociale IMM-urile puericole. Şi ca să aibă câte o duducă miloasă motive să ni le prezinte ca pe nişte vinovăţii ale societăţii.
Dacă acest articol vi se pare, dragii mei cititori, inoportun, neuman şi în dezacord cu principiile democraţiei, îmi cer iertare, dar vă dau un motiv să cădeţi pe gânduri: populaţia planetei a ajuns la şapte-opt miliarde şi e doar o chestiune de ani ca să atingă pragul critic de zece miliarde.
