În apărarea copilăriei

Puţine lucruri mă emoţionează şi mă întristează mai mult decât situaţia ingrată în care mi-e dat să asist, zi după zi, ani la rând, la transformarea unui copil normal într-un copil nefericit. Să stau pe margine de parcă aş fi la un spectacol cinic şi să nu am puterea să intervin pentru a-i dimi­nua infinita tristeţe din privirea cu care se uită disperat în jur, cu ochi mari şi naivi, cu o expresie pentru care, în condiţii fireşti, s-ar trata cu eleganţă orice mare scandal de familie.

Am observat că de multe ori copii nefericiţi nu sunt neapărat plân­gă­cioşi sau închişi în ei. Unii îşi maschează această neîmplinire tocmai printr-o exagerată comunicare cu oamenii din jur, prin reacţii zgomotoase şi neaşteptate la ce aud sau ce văd şi prin vorbe mai mult strigate decât şoptite. În mintea lor încă fragedă, lumea din jur se împarte între oameni care merită să fie iubiţi şi oameni care trebuie pedepsiţi pentru greşelile lor printr-o lipsă vizibilă de afecţiune. Se răsfaţă de câte ori au ocazia, cuibărindu-se în braţele cuiva în care au încredere, le plac jocurile şi, mai ales, caută orice pretext ca să nu rămână iarăşi singuri în mijlocul discuţiilor de acasă, să nu-şi mai audă părinţii certându-se, să nu mai fie nevoiţi să asculte, prefăcându-se că nu înţeleg nimic, să nu mai fie nevoie să se adăpostească în faţa televizorului, pentru a urmări cu interes aparent acelaşi episod din desenele animate care se întrec în reluări.

Mai târziu, când se fac puţin mai mari, învaţă să dea telefoane şi sună pe cei mai dragi, de fiecare dată când au ocazia să evadeze din realitatea lor, pe care nu mai ştiu să o înfrunte. Spun când lucuri serioase, când banalităţi, uneori sună şi nu vorbesc, alteori nu-i mai poţi opri din poveşti, dar important e că se eliberează, se descarcă de toată nesiguranţa acumulată şi de senzaţia că sunt pierduţi într-o lume mare, despre care toţi spun că e periculoasă, dar pe care pare că nimeni nu-i ajută să o descopere şi să o înfrunte.

Încrederea deplină pe care o au în două-trei persoane din viaţa lor se câştigă greu, nu prin cadouri şi biscuiţi în loc de mâncare gătită, nu prin vorbe de alint spuse la nevreme, ci printr-o mare calitate: sinceritatea.

Orice ar fi, oricâte probleme aş avea sau oricâte treburi ar trebui să rezolv, oricum ar sta lucrurile în viaţa lor sau în viaţa noastră, am învăţat că, pentru a-i apăra pe copiii pe care îi iubim şi de al căror viitor de îngrijim pe cât putem, dintr-o umbră oficială sau neoficială, niciodată nu trebuie să dezamăgim prin minciună. Mie mi se întâmplă des să fiu întrebată de un copil minunat când pot să merg pe la el, când am timp să mă duc să-mi arate ultimele jucării pe care le-a primit, să-mi povestească ce a mai făcut la grădiniţă şi în parc, să ne uităm la televizor şi să repetăm cifrele şi literele împreună. Nu-l amăgesc niciodată. Prefer să-i spun adevărul, oricât de dur ar fi el, că mă duc peste o zi, peste o săptămână, că nu merg deloc, pentru că nu am cum să fug de responsabilităţile mele. Pe moment, se întristează, i se stinge puţin entuziasmul din voce, dar îşi revine repede şi, mai ales, la bilanţul final, ţine cont de cine l-a minţit şi cine i-a spus mereu adevărul şi l-a ajutat să nu-i resimtă consecinţele.

Când scriu toate acestea, aproape că şi eu sunt un copil. Cu atât mai mult după toate cele care mi s-au întâmplat. Acum parcă mai mult ca niciodată simt nevoia să mă ocro­teas­că cineva, să ştiu că există măcar un om care are grijă de mine şi care mă iubeşte mai mult decât provizoriu. Probabil tocmai de aceea, din cauza propriei mele fragilităţi, mi-au revenit obsesiv în minte chipuri de copii nefericiţi, pentru care nu am putut face nimic, pe fond, dar pe care i-am iubit, i-am înţeles şi i-am apărat, cât am putut de mult, întotdeauna. ştiu că nu există familii perfecte, de mult nu-mi mai fac iluzii nici măcar în privinţa normalităţii, dar pentru copii trebuie să existe şi o cale de mij­loc. Nu amăgire, nu minciună totală, nu teatru caraghios, nu o reali­tate inventată, ci puţină grijă pentru apărarea singurilor ani în care avem dreptul oficial la linişte, la naivi­tate, la o lume doar a noastră, unde să nu fie loc de cele triste sau nedrepte, unde să nu pătrundă nici scandaluri, nici jigniri, nici amenin­ţări. Mai târ­ziu e timp destul şi pentru suferinţă.